Într-o zi însorită de septembrie de acum douăzeci de ani, din Harlem – la un an după moartea lui Biggie și la doi ani după cea a lui Tupac – revista XXL făcea istorie muzicală cu o fotografie. Personalul a contactat sute de pionieri ai hip-hop-ului ca să reproducă „A Great Day in Harlem”, o imagine iconică cu legendele jazz-ului Dizzy Gillespie, Thelonious Monk și Gene Krupa, împreună în Harlem, pozați în ziua de 12 august 1958 de către fotograful Art Kane pentru revista Esquire. Pentru versiunea hip-hop, XXL l-a angajat pe legendarul fotograf de culoare Gordon Parks.
Echipa editorială nu a avut idee câți rapperi o să apară, dar numărul le-a depășit așteptările. Peste o sută de artiști hip-hop – de pe coasta de Vest sau de Est, din școala veche sau nouă – s-au adunat pe treptele de ciment de pe 17 East 126th Street, unde a fost făcută fotografia originală cu câteva decenii înainte. Printre ei s-au numărat Rakim, Busta Rhymes, câțiva membri The Roots, A Tribe Called Quest, Pete Rock, Grandmaster Flash, Slick Rick și mulți alții.
Videos by VICE
Într-un videoclip care a documentat ziua respectivă, filmat de Nelson George, Mos Def pare uimit de numărul imens de legende care au participat și spune că i se pare suprarealist să-i vadă pe toți adunați în plină stradă în mijlocul zilei. Era cât pe ce să nu se mai poată face fotografia, din cauză că rapperii nu mai terminau cu îmbrățișările și echipa nu-i putea poziționa. S-au împrăștiat pe stradă și, pe măsură ce trecea timpul, o umbră se alungea pe stradă, amenințând să strice fotografia. Fix când o voce a strigat „Îl pierdem pe Jermaine Dupri”, Reverend Run a apărut în ultima clipă și s-a alăturat grupului ca piesa de rezistență din puzzle înainte ca Parks să surprindă momentul.
Cei care au participat la fotografie și-au retrăit amintirile despre ziua aceea la un eveniment din luna noiembrie care a avut loc la Centrul Schomburg din Harlem. Scriitorul Miles Lewis a numit imaginea „fotografia de absolvire a hip-hop-ului”, iar Fab Five Freddy „ultimul moment al erei de aur”, înainte ca genul respectiv să prindă viață în alte regiuni ale lumii.
Și totuși, deși extrem de semnificativă, fotografia n-a devenit la fel de faimoasă ca originalul sau ca alte fotografii din lumea hip hop-ului care au ajuns să reprezinte epoca. Eu am văzut-o prima oară în paginile Contact High, o nouă carte de fotografie care documentează începutul erei hip hop. „E ca și cum te-ai uita în jurnalul cuiva”, a zis autoarea Vikki Tobak. „Aceste fotografii nu au fost făcute în scopul publicării. Le arată toate greșelile și, de asemenea, pe cele ale artiștilor care încercau să pozeze în feluri dubioase. Dar e important să vezi desfășurarea unui astfel de proces, mai ales astăzi, când toate imaginile sunt perfecte.”
În plus, prin punerea accentului pe imagini care au fost uitate și nepublicate, Contact High arată cât de multe avem de învățat dintr-o eră din care doar câteva imagini circulă online. Unii dintre fotografii care apar în carte au redescoperit imagini la care nu se mai gândiseră de decenii întregi și abia acum au realizat cât sunt de semnificative.
Multe dintre fotografiile din carte sunt făcute de autoarea Vikki Tobak în anii ’90, când era jurnalistă și scria despre hip-hop. Mai târziu, ca producătoare, a fost inspirată de arhivele bine păstrate ale televiziunilor CNN și CBS și a început să sune alți fotografi să vadă ce comori ar putea deține și ei. „Multe dintre fotografii erau ascunse în cutii de pantofi, în dulapuri sau în beciuri”, a zis Tobak.
În plus, multe fotografii timpurii din anii ’80 au rămas nepublicate pentru că mulți dintre fotografi nu erau profesioniști pe atunci. „Iubeau cultura hip hop și făceau parte din ea, la fel ca artiștii”, a adăugat Tobak.
Tobak a descoperit prima ședință foto a lui Biggie când l-a sunat pe fotograful George Debose, în căutarea unor imagini cu Big Daddy Kane. Dubose i-a spus o poveste incredibilă despre cum a călătorit până în Bed-Stuy în 1992 ca să-l fotografieze pe Biggie Smalls, pe atunci un rapper necunoscut, pentru un colaj cu diverși artiști care trebuia printat pe spatele unui disc. Fotografia cu Biggie din Contact High e electrică. Artistul arată spre semnul stradal de la intersecția din Brooklyn dintre Bedford și Quincy, în timp ce niște prieteni apar spontan în cadru cu un pistol imens (care l-a speriat pe fotograf). Se vede clar din imagine că energia autentică de la începutul carierei lui Biggie era în plină forță.
Cartea oferă o perspectivă mai largă a traiectoriei hip hop-ului și îți permite să vezi evoluția artiștilor în timp și succesiunea trendurilor stilistice și estetice. „Am vrut să conțină multe începuturi de drum. Așa că am inclus prima ședință foto a lui Biggie, prima ședință foto a lui Jay, după care am inserat fotografii cu ei de la mijlocul și finalul carierei. Se vede, în primele imagini, că încă nu și-au găsit imaginea. Încă se gândesc dacă să fie duri sau ezoterici.”
Una dintre temele predominante ale cărții e atitudinea hip hop-ului vizavi de sexualitatea masculină și agresivitate. La începutul anilor ’90, hip hop-ul era asociat cu vulgaritatea, dar Contact High complică acest fir narativ. Fotografiile din anii ’80 sunt pline de autenticitate. Există și o fotografie a jurnalistului muzical Bill Adler cu un grup de rapperi tineri și anonimi. Fotograful le-a zis să spună „sex” în loc de „brânză” când a făcut fotografia. Iar cum Adler era încă virgin pe atunci, chestia asta l-a făcut să rânjească.
Nici măcar în perioada în care bravada masculină era în floare, gen ca în fotografia din 1989 în care Slick Rick se apucă de penis, masculinitatea agresivă nu era totul. Existau și ședințe foto despre vulnerabilitate, cum a fost coperta revistei Rap Magazine din 1995, cu trupa Goodie Mob care intră în apă, la bustul gol, ca pentru un botez.
Fotografiile rămase din aceste ședințe dezvăluie și alte laturi ale personalității starurilor hip hop, care altfel ar fi rămas ascunse de public. Iese în evidență, în acest sens, o fotografie din 1996 pentru Vibe cu Biggie și Faith Evans. Fotografia finală e dură și pe stilul mafiot. Dar în fotografiile care n-au intrat în selecția finală, cei doi își zâmbesc duios în timp ce se privesc în ochi.
Chiar și unele fotografii vechi care par misogine după standardele de azi au povești complicate. În 1995, revista Rap Pages a hotărât să reproducă imaginea cu Janet Jackson de pe coperta Rolling Stone din 1993, în care o pereche de mâini masculine îi acoperă artistei sânii, dar cu Old dirty Bastard în locul lui Janet și un model feminin. Dar pe platou, când trebuia să facă fotografia, ODB le-a cerut tuturor să plece. Se vede în fotografii că se simte inconfortabil.
Deși rapperi sunt etichetați, adesea, ca fiind ostentativi sau superficiali, mulți fotografi și artiști tindeau spre imagini cinematografice sau minimaliste. Uneori, fotografii erau cei care duceau lucrurile în direcția asta, cum a fost atunci când Jason Keeling n-a vrut să-l lase pe LL Cool J să-și dea cămașa jos pentru o fotografie pentru revista YSB, pentru că voia să-l surprindă ca artist, și nu ca sex simbol, sau când fotograful Barron Claiborne a ignorat protestele lui P Diddy cum că Biggie va arăta ca Burger King și nu ca regele New York-ului, pentru un portret close-up al rapperului cu o coroană de plastic pe cap. Biggie a murit trei zile mai târziu și imaginea respectivă e una dintre cele mai reprezentative fotografii cu el. Dar unii artiști erau atrași și ei de latura cinematografică a fotografiei: Wu Tang Clan au vrut să aducă la viață fanteziile lor cu kung fu, sau Tupac era fascinat de camerele pe film în format mare în timpul ședinței foto iconice pentru coperta Rolling Stone.
Contact High cuprinde și evoluțiile stilistice ale rapperițelor. În zilele de început ale hip hop-ului, erau pe val ținutele care ieșeau de normă. În anii ’80, jachetele colorate ale fetelor din Salt n Pepa erau din garderoba lor personală, pentru că nu existau stiliști pe atunci. Stilul li se potrivea perfect, dar estetica feminină strălucitoare n-a funcționat pentru toți MC-ii. Unele femei erau constrânse de opțiunile timpurilor. Stilul băiețos, cu blugi largi și bandane, le-a eliberat pe artiste. Iar stiliștii precum Misa Hylton, care au construit acest look, au devenit sinonimi cu hip hop-ul.
Contact High a apărut într-o perioadă când instituții precum Harvard, Cornell și Google Cultural Institute se gândeau cum să arhiveze istoria hip hop. Cartea demonstrează de câtă muncă e nevoie pentru a-i face dreptate unei astfel de misiuni. Tobak a zis că fotografii au contactat-o pe Instagram și i-au trimis tot felul de comori, precum primele fotografii de presă ale trupei Wu Tang și portrete timpurii cu Kendrick Lamar. În luna aprilie a anului viitor, fotografiile din Contact High vor prinde o viață nouă în cadrul expoziției de la Annenberg Space for Photography din LA, după care vor călători prin toată țara.
Pentru fotografii contemporani, era surprinsă în Contact High reprezintă o perioadă în care ședințele foto erau mai spontane, controlate de mai puțini oameni. „Fotografilor tineri de azi le e foarte greu, pentru că au în spate atâtea imagini minunate și se confruntă cu un ciclu de știri foarte rapid, iar artiștii au devenit mai protectori cu imaginea lor”, a zis Tobak. „Nu e mai greu să faci fotografii iconice, dar e mai greu să obții momente iconice autentice care să nu fie prea gândite sau planificate.”
Tobak a zis că apreciază când tinerii fotografi își surprind prietenii și lucrurile simple, dar semnificative din jurul lor și speră să nu se lase descurajați dacă nu reușesc să spargă gheața pe piață. „Tot prin asta au trecut și artiștii din carte. Le-a luat peste patruzeci de ani ca să înțeleagă momentul respectiv. Așa că nu trebuie să te gândești prea mult. Urmează-ți instinctul, urmărește frumusețea și tot ce ți se pare important în momentul de față”, a zis ea. Concluzia cărții Contact High e că un lucru care pare neimportant azi ar putea să spună multe în viitor despre această eră.
Articolul a apărut inițial pe VICE US.
