Duminică, newsfeedul meu s-a umplut de femei care, sub hastagul #MeToo, au dezvăluit public, unele pentru prima oară, că fuseseră hărţuite sexual sau agresate.
Campania virală a pornit de la actriţa Alyssa Milano, care a scris pe Twitter încurajând supravieţuitoarele să scrie „me too” (şi eu) la status ca să arătăm lumii dimensiunea uriaşă a problemei. Mesajul lui Milano, promovat prima oară de activista Tarana Burke acum zece ani, a rezonat pe scară internaţională; până luni după-amiază, hashtagul fusese folosit pe Twitter de peste 500 000 de ori şi făcuse obiectul discuţiilor pe Facebook de peste 600 000 de ori.
Videos by VICE
Citind mărturie după mărturie, m-a izbit numărul uriaş al supravieţuitoarelor care au ales să vorbească. Ca activistă împotriva violenţei de gen, aud astfel de poveşti zi de zi. Ştiu cât de răspândită e agresiunea sexuală. Cu toate astea, m-au emoţionat solidaritatea bruscă şi copleşitoare, precum şi numărul impresionant de femei care şi-au împărtăşit experienţele.
Citește și Am fost bătută și agresată pe străzile din București și nimeni n-a făcut nimic
Şi totuşi nu pot să nu mă întreb cine sunt oamenii aceia care nu sunt conştienşţi de dimensiunea fenomenului şi ce-ar trebui să înveţe din faptul că supravieţuitoarele îşi expun traumele? O parte din mine e sătulă până peste cap de faptul că supravieţuitoarele sunt nevoite să-şi retrăiască traumele în public, iar şi iar, pentru a „dovedi” că hărţuirea sexuală şi violenţa sexuală sunt omniprezente.
Citindu-mi feedul, am avut un sentiment de deja-vu. N-am făcut asta şi anul trecut, cu hashtagul devenit viral #WhenIWas, pe care oamenii şi-au povestit experienţele ca să arate că misoginia, hărţuirea, violenţa sexuală şi discriminarea apar de la vârste foarte fragede? Şi cu un an înainte n-am avut #YesAllWomen, după ce Elliot Rodger a ucis şi rănit mai multe persoane fiindcă se simţea respins de femei? N-am făcut asta după scandalul Bill Cosby şi după înregistrarea cu Trump în care zice “grab them by the pussy”? N-am văzut de fiecare dată o mulţime de bărbaţi care au promis să fie mai atenţi?
Cu toate astea, violenţa sexuală rămâne un secret ştiut de toată lumea extrem de răspândit, un presupus prădător sexual a fost ales preşedinte, iar supravieţuitoarele din întreaga lume îşi povestesc traumele din nou doar ca să arate că violurile chiar au loc. Acest ciclu de dezvăluiri îngrozitoare şi totuşi deloc surprinzătoare ale cazurilor de violenţă sexuală, urmate de expunerea traumelor şi de furie colectivă, începe să semene mai degrabă a ritual sadic decât a practică penstru a schimba politici şi mentalităţi.
Citește și Cât de greu este să treci peste un viol, în România, mai ales când agresorul ți-e prieten
Trăim într-o ţară în care una din cinci femei a fost violată sau a fost victima unei tentative de viol. Una din şase femei a fost urmărită. Una din patru a fost abuzată fizic de partenerul de viaţă. Femeile care nu au trecut prin aceste forme extreme de violenţă tot au fost hărţuite la locul de muncă, pipăite în mijloacele de transport în comun sau fluierate pe stradă în fiecare vară.
Orice femeie şi persoană trans (ba chiar şi câţiva bărbaţi) e ţinta hărţuirii sexuale şi a violenţei. Dacă aşa-zişii aliaţi ai cauzei nu ştiu asta deja, e pentru că nu vor să ştie.
La orice loc de muncă, comunitate sau campus şcolar există unul sau mai mulţi bărbaţi de teapa lui Harvey Weinstein, şi pentru fiecare Weinstein există nenumărate persoane care nu intervin şi-i ignoră comporatmentul. Dacă #MeToo îi inspiră pe bărbaţi să nu mai ignore violenţa sexuală în cercurile lor sociale, e foarte bine. Dar supravieţuitoarele vorbesc despre asta de ani de zile şi am văzut prea multe voci tăcând brusc când vine vorba de a-i trage la răspundere pe agresori.
E uşor să susţii #MeToo fiindcă accentul cade pe supravieţuitoare, nu pe pedepsirea agresorilor. Teoretic, toată lumea ţine cu victima, dar practica ne omoară. Toată lumea condamnă violenţa sexuală când agresorul nu are o faţă şi un nume, dar, din experienţa mea, susţinerea asta se diluează odată ce victima spune cine a agresat-o, când face o plângere la resurse umane împotriva şefului care-a pipăit-o sau îşi roagă prietenii să nu-l invite la chefuri pe cel care-a violat-o. Conştientizarea funcţionează numai până se ajunge la tragerea la răspundere. (Un director care a lucrat pentru Weinstein ani de zile i-a trimis mesaje pe LinkedIn unei femei pe care Weinstein o hărţuise: „I-am atras atenţia că s-a purtat neadecvat cu trei femei până să aibă loc incidentul cu tine. I-am scris chiar şi un email în urma căruia mi-a zis că sunt de la poliţia sexului.” Se pare că acolo i s-a terminat sprijinul.)
Citește și Ce promit tehnologiile anti-viol
Prea mulţi bărbaţi susţin că sunt alături de supravieţuitoare, dar nu iau nicio măsură atunci când e mai mare nevoie de ei. De aceea nu e deloc de mirare că mişcările pentru a pune capăt violenţei de gen sunt conduse de supravieţuitoare şi, trebuie spus, câştigăm lupta. Se schimbă lucruri. Supravieţuitoarele studente au forţat şcolile să ia în sfârşit în serios violenţa sexuală din campusuri. Agresori influenţi, ca Weinstein, Roger Ailes şi Bill Cosby, au fost coborâţi de pe piedestal. Sunt convinsă că ăsta e doar începutul.
Exerciţiile de conştientizare ca #MeToo sunt puternice şi importante, dar nu fiindcă nişte aşa-zişi susţinători ne vor vedea postările şi vor începe în sfârşit să trateze femeile cu umanitate şi compasiune. Contează fiindcă ne vedem una pe alta, ne înfuriem şi ne organizăm. Şi poate că #MeToo le face pe femei să înţeleagă că, indiferent ce porcării care blamează victimele apar în New York Times, suntem vulnerabile dacă nu ne unim. Dacă toate am trecut prin hărţuire şi violenţă, atunci supravieţuitoarele nu sunt izolate. Suntem o armată.
Aşadar, bineînţeles, #MeToo. Dar, cel mai important, ce măsuri luăm?
