Carbon îți arată că filmele de festival pot fi și pentru tine, iar acum Moldova îl vrea la Oscar

În ultimii ani, filmele românești au reușit să aducă public în sălile de cinema, dar și să stârnească discuții. Aproape că nu mai există premieră fără dezbateri aprinse în social media.

Care-s problemele românilor, în general? Ba că filmele astea par copiate de la americani, ba că au prea multe manele sau prea multe înjurături – oricum ar fi fost, oamenii s-au înfierbântat și au simțit nevoia să-și dea cu părerea, așa cum stă în firea românului.

Păi, dacă pot să zic ceva și am și unde, de ce să n-o fac?

În aceste condiții, mi-ar plăcea foarte tare să văd și opinii legate de Carbon, un film moldovenesc (de peste Prut) cu moldoveni, mai ales că se detașează de clișeele mainstream și propune un alt univers, dar și un umor diferit.

Acțiunea din filmul Carbon e plasată în 1992, în apropierea zonelor de conflict de pe Nistru din timpul Războiului din Transnistria, într-o Moldova care abia ce-și câștigase independența și încerca să înțeleagă ce înseamnă asta mai exact.

Ne aflăm într-un sat vai de el, cu oameni simpli, unde femeile înșiră tutunul pe sfori, iar personaje centrale sunt popa, milițianul și primarul. Nu-i o realitatea complet diferită nici de universul unor sate din România. Decorul, dar și graiul, au trezit în mine niște nostalgie pentru că mi-au adus aminte de copilăria petrecută la Bogdana, un sat de lângă Vaslui.

E o comunitate unde toți se știu cu toți și viața are alt ritm față de ce se-ntâmplă la oraș.

Moldova de peste Prut a acelor ani avea particularitățile sale și, poate, pentru mulți orășeni pare ceva de neînțeles, la fel cum poate părea și situația țării din prezent, dar firul roșu al poveștii e că nu suntem atât de diferiți, de fapt.

Descrierea oficială a Carbon vorbește despre „un film despre cât de important este să rămâi om” și în ideea asta merge traiectoria personajelor.

Carbon a fost filmat în pandemie și lansat în 2022 în Republica Moldova, după ce a avut premiera la Festivalul de Film de la San Sebastian. Anul ăsta a putut fi văzut pentru prima dată și-n România, la TIFF, unde a cucerit audiența și nu e de mirare că a fost recompensat cu Premiul Publicului. În același timp, este propunerea Republicii Moldova pentru Premiile Oscar.

La avanpremiera din București, regizorul Ion Borș, în vârstă de 33 de ani, a subliniat că filmul nu ar trebui privit ca un documentar și nici ca un film istoric sau biografic, deși e inspirat din fapte reale – tatăl său a participat la luptele conflictului de pe Nistru.

Acesta a spus că întâmplările din 1992 sunt doar un pretext pentru a arăta relațiile dintre oameni.

Dima e un simplu tractorist care aude la știri că soldații care se înrolează în trupele militare ca să participe la conflictul transnistrean vor primi un apartament la Capitală.

Nu știe nimic despre război, dar vrea să-i ofere o casă iubitei lui, Ileana, care plănuiește deja să plece la oraș, pentru că nu vrea să „înșire tutun” toată viața. În aventură i se alătură Vasea, vecinul și prietenul lui, veteran al războiului din Afganistan.

Cei doi pornesc cu tractorul la drum spre malul Nistrului, când, la un moment dat, văd un cadavru carbonizat. Vasea hotărăște că e de datoria lor să-l îngroape creștinește. 

De-aici începe o ditamai nebunia, în care personajele trebuie să interacționeze cu tot felul de oameni – de la soldații de pe malul stâng al Nistrului, la cei de pe malul drept, la primar, vice, preot sau polițist – ca să afle identitatea omului.

Nimeni nu vrea să-și bată capul cu situația asta, mai ales că fiecare are treburi mai importante de făcut: primarul pregătește de zor celebrarea unui an de la independență, cu faimoasa vorbă „munciți dacă vreți să trăiți bine” (unde, dacă iese bine, are șanse să fie promovat la președinte de raion), popa sfințește o mașină Mercedes a unui infractor din sat, în timp ce se plânge de lipsa fondurilor alocate bisericii, iar polițistul urmează să-și mărite fata și are de pregătit nuntă.

Ca-n piesa lui Caragiale cu „două la primărie, două la prefectură”, așa și Vasea și Dima umblă cu cadavrul după ei de la un om la altul, până la momentul în care-l și umanizează și-i dau numele de Ion. 

Carbon a avut un buget de 600.000 de euro.

Ți se pare mult, puțin? „Stați liniștiți, dragi spectatori și dragi oameni curioși, nu este vorba despre bani cash, pe care i-am avut la mână. O parte i-am avut, o parte a fost oferită sub formă de servicii de post-producție, sub formă de barter, dar și în datorii pe care sperăm să le achităm curând”, spune Ion Borș. Acesta adaugă și că mai are să-i dea actorului Dumitru Roman (Dima) 720 de euro.

Mai mult, regizorul a mărturisit că e mult mai accesibil să faci filme în Moldova acum, decât în urmă cu zece ani, dar tot a fost nevoie să incendieze singuri o mașină pentru film, din lipsă de specialiști în efecte speciale. 

În film joacă un singur român, Ion Vântu (Vasea), născut la Cernăuți, dar stabilit în Târgu Mureș de peste 20 de ani.

El a trecut printr-un casting serios și, deși și-a adaptat foarte bine accentul, Borș a spus că de-a lungul filmărilor i-a rugat pe toți cei prezenți să „nu vorbească românește perfect” cu el.

Încă din 2018, Ion Borș și scenarista filmului Mariana Starciuc au început documentarea despre războiul din stânga Nistrului cu o serie de interviuri cu oamenii din acele zone despre timpurile pe care le-au trăit.

Au observat că aceștia povestesc cu umor și ironie întâmplările tragice care au avut loc. De asta, Carbon poate fi văzut drept o comedie de unii, dar și cu mult subînțeles și chiar dramatism de alții. 

„Pentru mine nu este o comedie. Am trăit altfel de lucruri și a fost foarte important să avem proiecția acestui film în România, să vedem cum va fi înțeles. Îmi doresc ca acest film să pună mai multe întrebări, decât să fie o distracție. Noi ne punem întrebări de 30 și ceva de ani și tot nu primim răspunsuri”, a spus actorul Ion Coșeru (cel care-l joacă pe vicele Petrică) la finalul avanpremierei de la București.

Și regizorul zice că „râde cu jale” la poveste, dar e curios cum va fi interpretat umorul moldovenesc de români, dar și modul celor de peste Prut de a povesti lucrurile astea, mai ales că n-a existat precedent până acum. Cel mai probabil, odată cu intrarea oficială a filmului în cinematografe, internetul nu-l va dezamăgi.

Altfel, Borș și-a dorit cel mai tare să exprime efectele propagandei, care persistă din anii 1990 până în prezent. Tema se pliază pe tot ce înseamnă război la nivel global, fie că e vorba de conflictele din trecut sau cele din prezent, din apropierea graniței noastre și a celei cu Moldova. Întrebarea de bază e cum ajung oamenii să se ucidă fără niciun obiectiv cu adevărat clar. Așa cum și cântă cineva în film: „Oi, oi, oi, cui îi trebuie acest război / De ce ne ucidem între noi?”

Carbon rămâne și o invitație pentru publicul larg să privească mai atent efectele propagandei și ale discursurilor politice, indiferent dacă locuiești în România sau în Republica Moldova. Concluziile le trage fiecare.