La 16 ani am descoperit o casă cu droguri chiar pe strada mea

Este o casă la capătul străzii mele care, atunci când trec pe lângă ea, mă face să încetinesc și să zăbovesc cu privirea asupra exteriorului său obosit. Ferestrele sunt acoperite cu cârpe răpănoase, iar un miros subtil, dar inconfundabil, persistă pe prispă - un damf unic, aproape incomparabil, de substanțe chimice amare arse, garnisite cu miros de pisoare nespălate.

Un sac de gunoi dă pe afară pe treptele de la intrare. Din el se revarsă mini sticle de whiskey goale, înnegrite de foc și sârmă arsă. În timp ce mulți oameni ar putea să o perceapă ca pe o altă casă abandonată care are nevoie de dragoste și îngrijire, este totuși ușor de identificat ca o casă de crack pentru cei cu ochi flămânzi care caută orbește high-uri de ultima speță - sau în cazul meu, cei care căutau cândva asta. 

Am făcut cunoștință cu astfel de case când aveam în jur de 16 ani. Cel mai bun prieten al meu, Jay, și cu mine am ajuns la profunda înțelegere că nimic nu ne forța fizic să mergem la școală. „De ce să ne deranjăm?” devenise mantra noastră după ce am fost dați afară individual de peste tot, spre dezamăgirea familiilor, școlilor și ocazionalului polițist. Aveam toleranță la dezamăgire, care s-a calmat rapid și a devenit mai mult un zgomot de fundal.

Jay și cu mine ne petreceam majoritatea zilelor împreună în parc, consumând orice high-uri sau down-uri pe care reușeam să le obținem - predominant iarbă de proastă calitate, halucinogene ieftine și pudră de talc cu amfetamină pe post de cocaină, toate păreau mai ușor de obținut decât alcoolul la vârsta noastră. Cea mai lungă relație pe care am avut-o vreodată a fost cu drogurile și alcoolul, iar asta a fost luna de miere. Era începutul etapei în care eu și Jay am descoperit lumea otrăvitoare care îți lasă gura apă a pudrelor, pastilelor și chestiilor de fumat. 

Într-o zi, în timp ce ne prăjeam în Kensington Gardens, am dat peste „Mental Matt”, un personaj plin de energie pe la 20 și ceva de ani, căruia i se potrivea la fix porecla. Deși rânjetul cu dinți stricați și aura maniacală erau cumva intimidante, Mental Matt avea o căldură remarcabilă și rara abilitate să te facă să râzi cu poftă. Era unul dintre cei mai prolifici traficanți de droguri din vestul Londrei. 

Matt muncea din subsolul casei familiei, Misty River Hotel, care nu funcționa deloc ca un hotel în care te puteai caza. Toată familia lui era formată din dependenți full-time, complet izolați de restul societății și reprezenta acoperirea ideală pentru consumul și comercializarea drogurilor puternice. Dacă îți imaginezi o casă dărăpănată pe o stradă dubioasă a unei suburbii, gândește-te că era de fapt o clădire victoriană imensă cu șase etaje - transmisă din generație în generație și cu o valoare estimată de 35 de milioane de lire sterline - poziționată între două ambasade, cu priveliște spre Palatul Kensington. Îmi amintesc interiorul deprimant și fără suflet, care cândva a arătat bine, și duhoarea care se tot schimba. Dar de prima oară când am pășit pe covoarele sale înnegrite și jilave, eu și cu Jay ne-am simțit ca la Disneyland. 

În comparație cu alți locuitori din Misty River, Mental Matt era un tip bun. S-a născut într-un mediu întunecat fără speranță și a vrut să facă bani ca să scape de soarta sa tragică. Vindea de toate, mai puțin crack și heroină (nouă cel puțin), iar drogurile astea mai grele le găseai dacă te aventurai mai departe pe scările șubrede ale hotelului. Matt încerca mereu să ne descurajeze să petrecem timp acolo, dar, deși îl iubeam pe Matt, adoram mai mult să ne facem căcat. Nu a durat mult până am bătut la ușa apartamentului mamei sale de la mansardă. 

Mansarda era un vid în spațiu și timp, ocupat predominant de câțiva drogați lipsiți de viață cu vârsta de 50 de ani, care păreau de 80. Mulți dintre ei erau staruri rock nu foarte cunoscute din anii 80, care au avut un album mediocru și nu lăsau pe nimeni să uite asta. Totuși, a fost mult în favoarea mea și a lui Jay, fiindcă până în ziua de azi nu am mai văzut talent pur ca al lui Jay cu chitara. Erau fermecați de abilitatea lui de a cânta fără efort la o chitară acustică. Stăteam săptămâni întregi acolo, hrăniți de substanțe chimice, împreună cu oameni fără adăpost, celebrități, doctori și Lorzi. 

Jay și cu mine obișnuiam să stăm pe podeaua prăfuită, plină cu chiștoace, accesorii pentru droguri și nisip pentru pisici (dar cumva nu exista nicio pisică), în timp ce căutam și cerșeam rămășițe din pipe. Deloc surprinzător, nu aveam mulți bani, dar e remarcabil unde te duce obsesia. Am devenit mincinos, manipulator și, cel mai important, convingător. Am furat, m-am „împrumutat” permanent și am jecmănit alți consumatori ca intermediar, odată cu trecerea timpului. 

Când mă uit în urmă, cea mai tristă parte pentru mine este cum acești adulți cu drepturi depline n-au pus niciun fel de rezistență în a arăta copiilor cum să folosească aceste substanțe întunecate. Era ca și cum ne erau alături într-un fel de rit de trecere, precum bărbieritul sau înnodatul unei cravate. 

Jay și cu mine ne-am petrecut o bună parte din tinerețe între pereții lipsiți de viață ai hotelului și în părțile identice din Londra. Aceste case pline de droguri sunt cluburile care nu țin cont de vârstă, ocupație, clasă și rasă. Odată ce știi ce cauți, realizezi că n-ai fost niciodată departe de una - indiferent cât de prestigios crezi că e cartierul tău. 

E greu să-mi dau seama exact momentul când am devenit un client fidel al acestor spații, și mai greu de ce. E mult prea simplu să mă gândesc că dacă n-aș fi intrat în hotel, poate că aș fi ajuns un membru ilustru al societății. Adevărul simplu e că aveam o mâncărime și, din păcate, am căutat scărpinatul greșit. Aveam o dorință de a mă detașa de disconfortul din pielea mea, fără să am pe ce să dau vina sau vreo traumă. În recuperare, să rămâi prins în „de ce-uri” poate fi o obsesie inutilă și o diversiune neproductivă de la ce e de fapt important.

Gândește-te așa: Dacă ar fi să te trezești într-un avion care se prăbușește și se apropie din ce în ce mai mult de finalul exploziv, înțelept ar fi să cauți o parașută, nu Cutia Neagră. 

Și Jay și eu am încercat să ne oprim în ultimii ani. Nu mă consider special că am reușit, doar miraculos de norocos. Cu mare durere trebuie să adaug că Jay n-a reușit. După o scurtă perioadă la dezintoxicare, obsesia a învins și s-a întors într-unul dintre subsolurile care-ți consumă totul ca să-și ia ultima punguță cu droguri. Cel mai vechi și mai drag partener de haos al meu a murit la 29 de ani. 

Am încercat să dau vina pe dependenții în vârstă care ne-au arătat cum să aprindem dinamita înainte să ne ascundem. Am încercat să-mi vărs toate resentimentele pe ei. Dar de fapt, ei sunt eu - sau mai degrabă, o soartă care m-ar fi așteptat cu ușurință. Ei sunt cei câțiva dependenți care au fentat moartea și recuperarea, oamenii care au reușit să devieze fără grație soarta și să ajungă la vârsta de mijloc - deși fizic arătau de parcă locul lor era într-un azil. Cineva le-a arătat cândva cum să aprindă focul și, de atunci, l-au ținut aprins decenii întregi, într-o existență izolată, chiar sub pavajul societății de zi cu zi. 

Faptul că știu acum că pe strada mea e o casă de crack nu e niciun șoc. Nu mi se pare dubios nici că în zona aia e un magazin, o frizerie și o școală. Am făcut destul de multă „cercetare pe teren” ca să știu că le găsești la tot pasul. Poate că nu toate vor atrage în ele copii inocenți, dar cu siguranță că nu te vor refuza. 

Mă consider norocos că acum, când trec pe lângă una, mă apucă mai degrabă tremuratul decât salivatul. Dar tot mi se frânge inima când mă gândesc la cine e în interior. Săptămâna trecută, i-am văzut pe cei mai recenți recruți cum ieșeau din spatele ușii strâmbe în primele ore ale zorilor. Doi adolescenți naivi care se bălăngăneau letargic pe drumul spre casă. Mi s-a frânt inima.