Produsele românești pe care am spart vreo 150 de lei în Marea Britanie ca să-mi amintesc de acasă

De când m-am mutat în Marea Britanie acum șapte ani, am început să mă uit la originea produselor alimentare pe care le cumpăr. Îmi place să cumpăr produse făcute cât mai aproape de mine, să cumpăr de la afaceri locale independente sau, și mai bine, să cumpăr produse locale de la afaceri locale. Practic, asta îi ajută pe vecinii mei să își câștige existența aproape de casă, iar ei, la schimb, îmi oferă acces la o afacere unică, care adaugă la varietatea produselor și serviciilor de lângă mine. Mă bucur și că asta ajută mediul înconjurător – cu cât produsul e făcut mai aproape de mine, cu atât se reduce distanța transportului de marfă.

Dacă vreau produse românești situația se schimbă considerabil și mă simt vinovată când mă duc la cel mai apropiat magazin românesc. Pe de o parte eu fac 20 de minute cu mașina până în Cambridge, iar produsele vin de la peste două mii de kilometri distanță. Așa că încerc măcar să nu fac mai mult de o excursie pe lună și când mă duc îmi iau tot ce am nevoie ca să nu mai bat drumul prea curând.

Cum ajung în Cambridge, parchez la o supraetajată și merg pe jos vreo șapte minute până ajung la Casa Maramureșeană. Cum intru mă uit la raftul cu paste și borcane cu tot felul de bunătăți tradiționale. Apoi, intru pe primul raion: cel cu dulciuri. Acolo petrec cel mai mult timp și caut mai ales produsele făcute în România. 

Înainte să mă uit la al doilea raion, unde sunt în general sticksuri, bulion și muștar, mă uit la frigiderul din fundul magazinului, unde au lactate. Nu m-a pasionat niciodată cașcavalul, iaurtul nici atât, așa că îmi fug ochii la legumele din cutiile de pe jos. În Marea Britanie nu găsesc castraveți și dovlecei cum sunt cei din România. Zic pas de data asta doar pentru că am deja legume acasă pe care nu vreau să le arunc. Pe ultimul raion sunt ceaiuri, prafuri de budinci, esențe pentru prăjituri, ierburi și condimente. Lângă casa de marcat sunt expuse câteva tipuri de brânză proaspătă, parizer, cârnați, slănină și altele. 

Îmi place să știu că, prin cumpărăturile mele la un magazin românesc, ajut niște români să aibă o afacere și un loc de muncă aici. Și îmi mai place să mă uit pe etichetele produselor și să le cumpăr pe cele pe care scrie că sunt fabricate în România, pentru că știu că asta ajută alte afaceri și locuri de muncă românești în țara mea de baștină. 

La casă, ce să zic, sunt tentată de parizer, dar carnea și mezelurile nu se mai află de ani buni în meniul meu din motive de mediu înconjurător. Tot am pus însă în coș de aproape 25 de lire, adică un pic sub 150 de lei. Așa că uite ce-am găsit și să-mi placă, și să-mi aducă un pic aminte de țară.  

Pufuleții Gusto îmi amintesc de copilărie. Mereu mă duceam la chioșc pe strada pe care locuiam și ceream o pungă din fiecare. Nu îmi amintesc prea multe despre ce produse aveau acolo, dar, când vine vorba de pufuleții cu surprize, închid ochii și încă îi văd pe raftul de jos, în stânga, pe tejgheaua care mă întâmpina când intram în magazin. Pe atunci, cumpăram punga pentru surprize, acum o cumpăr pentru pufuleți.

Fac unul sau două grătare pe an, și cum e vremea frumoasă și am deja Ketchup Tomi în casă, îmi mai trebuie doar niște muștar ca să mă simt ca acasă. Vara în București adunăm toată familia în foișorul din grădină cu ocazia asta, dar în Anglia mai greu găsești un loc unde să ai voie să faci asta, așa că, de obicei, mă mulțumesc să îl fac în spatele apartamentului meu.

Am deja mici în congelator, pentru că prietenul meu britanic e înnebunit după ei de când i-am deschis ochii asupra acestei minunății culinare, așa că mai trebuie să-mi iau doar niște kebab din plante, roșii și ciuperci.

Nu știu cine a venit cu ideea să îi dea numele „ROM” acestei ciocolățele căzute din Rai, dar mi se pare poate cea mai bună idee de branding românesc. Sincer, cred că am mâncat mai multe de-astea cât am stat în Anglia decât am mâncat toată viața în România. Și unde lucrez nu scapă niciun coleg de-a face cunoștință cu ele. Chiar weekendul trecut mi-a zis un englez, surprins, în timp ce încerca una pentru prima oară că are gust de rom bun. Bine ai noștri, cred.

Pentru mine nu există pastă de tomate mai bună decât bulionul românesc. Nu știu încă la ce rețetă o să îl folosesc, dar știu sigur că o să-l pun la treabă curând. Poate ar fi bun la niște paste brune cu soia tocată și oregano sau un ostropel cu legume, pentru care am deja cimbru în casă.

Muncesc în medie 12 până la 15 ore pe zi, așa că de cele mai multe ori sunt prea ocupată seara și în weekend ca să am timp să fac ceva de mâncare. Gătitul pentru mine e terapeutic și am un sentiment de satisfacție ori de câte ori îmi iese ceva gustos. Totodată, mai e și treaba că știu mai bine ce mănânc decât dacă îmi iau ceva gata făcut din comerț. Dar borcanele astea chiar sunt bune și nu pot să zic că n-au gust de preparate făcute în casă.

Fac niște pâine fără frământare și am rezolvat cu câteva mese de prânz și chiar cină. Și, la o adică, e trioul studenților, așa că merge și pentru diaspora.

N-am găsit salamul meu preferat de biscuiți de la Pan Food Sibiu, așa că mi-am luat unul de la Gustus. Că un salam de biscuiți e mai bun decât niciunul. Mi se pare însă amuzant că-i zic prăjitură cu biscuiți. Nu știu dacă-i pasă cuiva, oricum esența e aceeași.

Brânza românească e printre puținele lactate la care mi-e greu să renunț definitiv în favoarea unei diete cât mai vegane. Îmi mai place mozarella italienilor și brânza brie a francezilor, dar la alea aș putea renunța mai ușor decât la telemeaua noastră. Am crescut cu ea și n-o mănânc decât de câteva ori pe an de când m-am mutat în Anglia. Așa că îmi iau un kil să împart cu prietenul meu.

Uite și un pro tip de consum, dacă n-ai încercat până acum: bucăți de brânză în ciorba de legume sau într-o supă cremă. Altfel, tradițional, e cel mai simplu s-o rad peste mămăligă (sau polenta, dacă-ți sună aiurea).

Nu-i chiar cel mai românesc nume, dar are ceva din copilărie când am văzut prima dată reclama și-am auzit cuvintele: „ce vacă ești, Fulga!”. Recunosc însă că m-am îndepărtat puțin de treaba asta, că de vreo patru ani beau numai lapte de ovăz organic. Prietenul meu alternează cu niște Fulga când îi e dor de laptele de vacă. Dar, bonus pentru mine și planetă, producția celui de ovăz nu generează gaze cu efect de seră cu impact la fel de mare ca industria produselor lactate. 

Sincer, niciodată nu mi-a plăcut ideea micului dejun. Așa că de când m-am mutat aici la 18 ani îl sar mai mereu. Încerc câteodată să fac o faptă bună pentru organismul meu și să mănânc lapte de ovăz cu fulgi de ovăz dimineața, care-i un fel de terci, și cam atât. Dar când am madeleine în casă brusc mă entuziasmez la gândul unei mese de dimineața. Pun la încălzit laptele, rup din madeleine, le înmoi și asta e. Un fel de pancakes, dar ajunse la facultate. Sau un fel de brioșe care nu-s chiar ca scoase din cuptor.

Dacă tot ce-i mai sus este pansament pentru suflet și stomac, crema asta-i pentru rănile care chiar se văd. La orice julitură din copilărie mama sau bunică-mea erau acolo să-mi zică să mă dau cu așa ceva. Acum o folosesc pentru orice răni sau când mi se usucă pielea de la apa de robinet. Mai ales că în zona în care locuiesc eu este groaznică. Totuși, după atâția ani de folosit crema de gălbenele, încă încerc să îmi dau seama dacă are vreun efect sau e doar în mintea mea. 

Toți cei care mă cunosc știu că sunt mare consumatoare de ceaiuri. Dar, din cele câteva zeci de sortimente pe care le am în casă, ceaiul de mentă românesc e singurul care nu îmi lipsește niciodată. Și asta pentru că mă ajută când am arsuri sau probleme cu stomacul, dar și când vreau să mă revigorez. Îl beau mereu rece.

Mi-ar plăcea să cumpăr ceai de mentă românesc organic, dar cum nu găsesc, încerc măcar să îl iau pe cel de la Gusturi Românești când vin în țară. E vândut vrac, așa că pare un produs cu mai puțin plastic decât plicurile Fares.