Un lăutar român de 20 de ani mi-a spus de ce trebuie să ascultăm mai mult folclor

În spatele clubului Fabrica din București am fost să văd o gașcă de tineri care cântă muzică lăutărească. Se numesc Taraf Crescut pe Muzică și-s puștani de până-n 20 de ani, dar vin cu un background muzical puternic, fie moștenit cultural din familie, fie aprofundat prin școli de profil. Eu am fost în vizită cât făceau repetiții pentru cele două concerte pe care urmează să le țină în București. Primul e programat pentru azi, 16 septembrie, la MȚR, iar al doilea pentru 17 septembrie la terasa unteatru open-air (Casa Universitarilor), în cadrul Street Delivery. 

Au fost aduși împreună de Simona Constantin, cea care a dezvoltat proiectul „Crescut pe Muzică” în care 20 de copii și nepoți ai muzicienilor tradiționali din toată țara și-au documentat online poveștile părinților sau ale bunicilor. Din dorința de a promova noua generație de lăutari, Simona a dezvoltat în 2021 un alt proiect: „Manual de lăutărie”. Cuprinde atât taraful format din adolescenți din diferite părți ale țării, cât și un apel de înscriere pentru zece tineri din România, care provin din familii de muzicieni tradiționali încă activi, într-un nou program de mentorat. Scopul este de a realiza materiale documentare despre părinții/bunicii lor și muzica din comunitățile acestora.

Simona nu-i manageriază pe tineri, ci are grijă de ei cât sunt la București, păstrează legătura cu părinții lor și-i pune în legătură cu oamenii care-i pot ajuta să se dezvolte mai departe. Adolescenții din Taraf Crescut pe Muzică s-au organizat singuri pentru concerte, și-au ales piesele pe care vor să le cânte, dar și colaboratorii care să-i acompanieze. Curatoarea îi încurajează să-și dezvolte propriul stil și să-și direcționeze pasiunea și creativitatea așa cum vor ei, fără să se simtă presați că trebuie să urmeze anumite reguli tradiționale sau să cânte ceva ce nu simt că-i reprezintă.

La repetiții, am simțit din prima bucuria lor pentru muzică, dar și devotamentul pentru a face un produs să sune bine. „Hai să mai repetăm o dată bucata asta”, își spuneau unii altora, până când ajungeau să fie mulțumiți de rezultatul final. S-au cunoscut și au cântat online, iar acum o parte din ei au format acest taraf.

Aici l-am cunoscut pe Ștefan Milutinovici, un tânăr de 20 de ani din București care cântă la fluier, dar și la alte instrumente populare de suflat. Am vorbit despre ce înseamnă folclorul pentru el și de ce simte că această moștenire culturală merită dusă mai departe în generația noastră.

Ștefan e student în anul doi la Facultatea de Muzică din Brașov și cântă de peste 12 ani la diverse instrumente. Spre deosebire de alți colegi din taraful Crescut pe Muzică, ai lui nu au legătură cu muzica – părinții sunt ingineri geologi, bunicii din partea tatălui la fel, iar cei din partea mamei au lucrat în domenii asemănătoare. Cu toate astea, încă din mic, a fost expus la foarte multă muzică, de la clasică și jazz la heavy metal. „Când eram copil, aveam trei CD-uri pe care le-am primit de la tata: Phoenix, Dire Straits și o formație corsicană de folk, Muvrini”, povestește el.

La cinci ani, părinții l-au dat pe Ștefan la pian pentru că aveau unul acasă, moștenire de familie, de la o străbunică din partea tatălui care obișnuia să cânte romanțe, tangouri și muzică de salon în Bucureștiul interbelic. „Au fost două generații care nu au învățat să cânte și tata a zis că neapărat trebuie să învețe cineva. Când am apărut eu, am zis: «hai să vedem». Îmi cer scuze străbunicii mele dacă nu am continuat cu pianul, dar fiecare se îndrăgostește de muzică în alt fel”, continuă el.

Dragostea pentru populară i-a fost insuflată de bunică, ea fiind cea care l-a dus la primul concert live din viața lui: „Tudor Gheorghe - Petrecere cu Taraf”. Deși ascultau multă muzică, părinții lui Ștefan nu aveau legătură cu genul ăsta, pentru că, așa cum explică el, în București s-a pierdut foarte mult din folclor și ceea ce a rămas nu este de cea mai bună calitate. 

„Ei s-au îndepărtat de acest lucru și de asta a fost o descoperire personală, mi-a plăcut să aflu despre nu știu ce bătrân înregistrat la Electrecord. Oricâte pledoarii aș avea împotriva tehnologiei, există și avantaje. A facilitat acest revival al folclorului peste tot, e mai simplu să ai acces la piese și la oameni, atât pe partea de interpretare, cât și de cercetare.”

Odată cu pasiunea pentru muzica populară, descoperită prin clasa a VI-a, Ștefan a trecut prin mai multe instrumente – mandolină, bouzouki, chitară –, dar s-a oprit la fluier. „Fluierul a fost marea mea pasiune, un instrument cu un sunet foarte dulce și care transmite foarte mult. Sufli în el ca să-i dai sunetul, iar asta mi se pare foarte frumos. În plus, fluierul e ușor de cărat, pot să-l iau cu mine peste tot”, explică el. Dragostea de fluier i-a fost insuflată și de dragostea pentru muzica irlandeză, ba chiar a studiat instrumentul la o școală de vară din Irlanda. În același timp, a aprofundat tehnicile și repertoriul tradițional din vestul țării.

Ștefan nu e de acord cu cei care susțin că teoria muzicală limitează creativitatea și e de părere că, odată ce înveți un instrument, dar și o bază teoretică, poți să înveți aproape orice instrument. „Există și o barieră tehnică, evident, dar dacă aș stăpâni-o cât de cât, partea muzicală nu ar fi o așa mare problemă ca pentru cineva care nu știe teorie muzicală și cântă sută la sută după ureche.” Tânărul știe că muzica lăutărească și folclorul sunt foarte mult legate de cântatul după ureche, dar susține că mulți lăutari au, totuși, noțiuni de bază, deoarece este mai simplu.

Tânărul artist mă duce puțin în istoria muzicii, undeva în secolul al XIII-lea, când s-a făcut trecerea de la cântatul pe ureche la partitură, tocmai pentru a standardiza muzica și a o transmite ușor mai departe. „Poate tocmai de asta muzica altor popoare, precum Germania, Franța sau Italia, care au inspirat mult din muzica clasică, a reușit să rămână în acest repertoriu mondial al muzicii, pentru că s-a transmis prin acest mediu, și nu doar prin tată în fiu”, explică el. La noi în țară s-a păstrat o oarecare autenticitate datorită modului de a transmite muzica din generație în generație. În același timp, ea se pierde, deoarece sunt din ce în ce mai puțin oameni care să o cânte.

Ștefan a făcut școala de muzică, dar apoi a dat la mate-info la liceu, pentru că nu era foarte convins de drumul său din viitor. La facultate și-a propus să-și asume riscul acestui domeniu, iar acum spune că așa vrea să continue, atât pe partea de cântat, cât și pe cea de cercetare. În ceea ce privește muzica tradițională românească, el spune că va fi schimbată de noua generație, iar folclorul se va clasiciza. Ștefan dă exemplul Chișinăul, unde există mai multe școli de folclor. „Va fi transformat dintr-o artă țărănească într-o artă elevată. Trebuie să treacă și într-un mediu elevat pentru a fi păstrat și transmis mai departe”, susține el.

Cât despre autenticitate, el spune că oricum nu se mai poate vorbi despre așa ceva, pentru că nici cei de la țară nu mai au același stil de viață ca acum o sută de ani. Nu mai merg cu oile pe munte și cântă la fluier, ci merg cu oile pe munte și ascultă radio. „Pentru ei e același lucru. Noi stăm și ne minunăm la această autenticitate care este o chestie falsă. Există o evoluție, nu avem cum s-o ignorăm. Emil Cioran spunea că poporul român are naivitatea unui popor tânăr și scepticismul unui popor bătrân. Eu cred că ar trebui să trecem peste asta, pentru a ajunge cu adevărat la nivelul pe care ni-l dorim cu toții.”

El susține și că ne plafonăm în căutarea autenticității care nu mai există, în loc să acceptăm că e vorba, pur și simplu, de o evoluție naturală. Acum două sute de ani, omul își lua muzica de la biserică și de la oamenii care treceau pe la el prin sat. Odată cu apariția radioului, ei au avut acces la mai multă muzică decât toți strămoșii lor la un loc. „Și atunci nici oamenii de la țară nu mai cântă în stilul în care cântau bunicii lor. Ar fi aiurea ca noi, cei de la oraș, să încercăm să cântăm în stilul în care cântau bunicii celor de la țară”, crede el.

Ștefan cântă și repetă mereu la fluier și nu simte că a renunțat la nimic pentru această pasiune. Povestește cum nu a înțeles niciodată cluburile sau festivalurile de la noi: „După ce am studiat muzică zece ani îmi vine să-l iau la pumni pe ăla care vine, apasă pe un buton și ia 30 de mii de euro pentru jumătate de oră pe scenă. Mi se pare ridicol”. Tânărul se consideră mai conservator și poate de asta are și o atracție pentru muzica tradițională. Nu a luat asta din familie, ci a luat de la fiecare ceea ce a crezut că este corect din punctul lui de vedere și și-a construit o etică personală care se potrivește cu anumite genuri de muzică. „Asta nu înseamnă că nu pot aprecia un gen de muzică, dar pot să nu apreciez un anumit stil de viață”, continuă el. 

De asta nu ascultă nici manele. Nu are o problemă cu muzica în sine, pentru că respectă mulți dintre instrumentiștii și soliștii vocali din breaslă, ci din cauza culturii din jurul genului muzical. Nu-i plac mesajele transmise, de genul că ești cel mai șmecher doar dacă ai BMW și vilă, ba chiar i se par periculoase pentru unii tineri, deoarece simte că le limitează universul. Cu toate astea, niciodată nu refuză o propunere sau o colaborare fără să afle despre ce e vorba, iar dacă un manelist i-ar propune o piesă, n-ar spune nu.

Ștefan spune că foarte multă lume a pus accent pe muzica lăutărească, iar folclorul autentic românesc al țăranilor este lăsat în urmă. El crede că tarafurile și orchestrele s-au poziționat diametral opus, deși niciunii nu sunt autentici – nici lăutarii de azi nu mai merg cu contrabasul de la nuntă-n nuntă, nici oamenii din orchestre nu vin să cânte de pe câmp sau de la vaci. Lăutăreasca a prins dintotdeauna mai mult, deoarece a prins la oraș, iar orașul conduce din punct de vedere cultural. „Tare mi-e frică să nu se piardă folclorul, s-ar pierde o comoară și e păcat. Pe de altă parte, e un risc. Dacă lăutăreasca a evoluat și are și o parte comercială, folclorul n-a evoluat așa de mult”, spune el. 

Ceea ce ne duce la televiziunile de folclor care au promovat greșit domeniul ăsta, de la îmbrăcămintea celor din orchestre la descoperirea unor ceterași din zona Maramureșului care nici măcar nu mai cântă muzică autentică, dar arată drăguț la poză. „Oamenii care cântă folclor prin anumite zone nu se îmbracă în piese de muzeu. Se duc la oi și apoi cântă la joc. Din punctul ăsta de vedere, mi se pare cumva că folclorul suferă de un elitism extrem pe care ar trebui să-l piardă dacă vrea să evolueze.”

I-ar plăcea ca cei din generația lui să știe că folclorul nu e doar o muzică învechită, ci, în realitate, o însumare a emoțiilor strămoșilor noștri. Așa cum spune, e o muzică apropiată de oameni, care au putut să exploreze ce e în sufletul lor cu ajutorul ei. „Putem descoperi bucăți din ceea ce au trăit oamenii înainte de noi. E o muzică frumoasă care poate să evolueze într-un mod extraordinar, iar principalul selling point al folclorului e capacitatea lui de evoluție.”