Exorcism în masă în Cairo

(Fotografii de Omar H. Rahman)

În ziua primei alegeri prezidențiale egiptene, pe când milioane de oameni stăteau la coadă nerăbdători în fața secțiilor de votare din toată țara, eu încercam să-mi țin, pe cât puteam, respirația, într-un loc numit Orașul Gunoiului. Căutam o biserică unde se zvonea că un preot egiptean efectuează exorcisme în masă.

Dacă petreci cât de puțin timp în Cairo, înveți să suporți mizeria și mâzga. Într-un oraș cu 17 milioane de oameni care trăiesc unii peste alții, te obișnuiești cu păturica de smog, cu gazele mașinilor și cu praful care se așterne peste tot. Dar Orașul Gunoaielor e prea de tot. O arie urbană cu clădiri din cărămidă neterminate la periferia orașului Cairo, care pare a concura pentru titlul de cel mai împuțit loc de pe pământ. Imaginați-vă un căcat peste un oraș în care oamenii viermuiesc, mănâncă, dorm și procreează și vă puteți face o mică idee despre realitatea Orașului Gunoaielor.

În 1969, liderul arab revoluționar al Egiptului Gamal Abdel Nasser a luat toți colecționarii de gunoi din Cairo – o ocupație sepcifică minorității creștine copte – și i-a stabilit la periferia orașului Cairo la piciorul muntelui Muqattim, o arie pustie, fără apă curentă, sistem de țevi sau electricitate. Așa s-a înființat orașul gunoiului, unde duhnește un miros groaznic de pe toate ușile și ferestrele. Familii întregi de gunoieri, bărbați, femei și copii lucrează împreună sortând și reciclând gunoiul nesfârșit. Mirosul și prezența muștelor pe vremea umedă te face să te schimonosești de scârbă. Te întrebi cum pot trăi oamenii ăștia în astfel de condiții, dar îți dai seama că omul se poate obișnuit până și cu o viață petrecută în gunoi.

Oamenii din Orașul Gunoaielor sunt organizați și extrem de eficienți. Unii lucrează doar cu plastic, alții cu sticlă. Gunoiul le furnizează un mijloc de trai miilor de locuitori. Materia organică era dată înainte la câteva sute de porci până când guvernul i-a ucis pe toți într-o perioadă de panică a gripei porcine de acum trei ani.

Auzisem de exorcismele în masă de la un prieten fotograf care trăia în Cairo. Biserica St. Sama’an, unde acestea au loc, se află într-o peșteră imensă din muntele Muqattim. Urcând spre biserică, am trecut pe lângă o grămadă de șobolani morți, mari cât o minge de fotbal. Se spune că St. Sama’an e una dintre cele mai mari biserici din Orientul Mijlociu. Spațiul, care cuprinde 20 000 de locuri, e destul de asemănător cu mega bisericile lui Billy Graham din SUA. Sunt șase biserici construite laolaltă în munte, pictate cu fresci ce ilustrează scene biblice. E un contrast imens față de Orașul Gunoaielor aflat chiar dedesubt.

Exorcismele se petrec oarecum în secret. Același preot bătrân le efectuează atât pentru creștini cât și pentru musulmani, un lucru ciudat într-o țară guvernată de conflicte interreligioase. Când am fost în Cairo anul trecut, după revoluția epică de 18 zile, s-au iscat revolte în urma unui zvon care susținea că o femeie creștină care se convertise la Islam era ținută ostatică în subsolul unei biserici. Mai multe persoane – atât creștini, cât și musulmani – au fost ucise în urma violențelor, iar biserica a fost incendiată.

Părintele Sama’an Ibrahim a construit Catedrala din Peșteră în mai multe etape în timpul anilor ’80 și ’90, pentru colectorii de gunoaie. I-a găsit trăind în păcat și mizerie fără biserică și s-a gândit că era datoria lui să-i ajute. Acum părintele Sama’an are 70 de ani, e capul parohiei Orașului Gunoaielor și atrage mereu adepți noi. Mulți dintre cei prezenți la exorcisme sunt musulmani, foarte nerăbdători să ia contact cu forțele supranaturale.

În ciuda amestecului prietenos de musulmani și creștini, Orașul Gunoaielor n-a fost chiar imun la violențele între secte de după revoluția istorică a Egiptului. Mulți dintre locuitorii cu care am stat de vorbă au optat să voteze pentru Ahmad Shafiq, un general pensionat de la Forțele Aeriene, prieten al vechiului regim care promite stabilitate minorității copte creștine din Egipt.

Înăuntrul bisericii am întâlnit un bărbat care are rol de om bun la toate: Magid. N-a povestit istoria bisericii și ne-a explicat ce se va întâmpla cu exorcismele: „Când preotul spune numele lui Isus, diavolul e distrus. O să vedeți!”

Aproape 2 000 de oameni se înghesuie cuminți pe locurile scârțâitoare din lemn. Deși arhitectura e impresionantă, cu un bolovan imens care atârnă deasupra amfiteatrului, slujba bisericească e la fel ca toate slujbele, adică plictisitoare ca dracu’. Asistăm la două ore de cântece și rugăciuni. Când noaptea se așterne peste catedrala din peșteră, îmi croiesc drum în față, anticipând momentul în care preotul va începe spectacolul nebuniei. Luminile scad în intensitate, muzica se aude mai tare. Unele femei din primul rând încep să plângă și să se legene, cu ochii închiși, cuprinse de fervoare spirituală.

Deodată, aud un om urlând de parcă a fost înjunghiat. Preotul – într-o haină neagră, cu barbă albă și crucea în mână – l-a înhățat pe un bărbat între două vârste al cărui trup are convulsii pe scaun. Preotul ia o mână de apă sfințită și o aruncă pe fața bărbatului, citind incantații biblice. Bărbatul încetează să mai strige, iar ochii i se rostogolesc la loc în orbite.

Preotul desparte mulțimea și se îndreaptă spre un grup de femei. Țipete înspăimântătoare răsună cu ecou între pereții peșterii. Preotul le plesnește pe femei peste față și le scuipă în gură. Scuipă în sticle cu apă sfințită și le dă să bea. Femeile par a fi ușurate după ce gustă din acest cocktail cu salivă. După ce sunt vindecate, li se fac niște semne cu un fel de lipgloss pe frunte și pe mâini. Două dintre femei încep să vomite după începerea exorcismului, dar în câteva minute sunt vindecate în mod miraculos. Mulțimea de spectatori, în special femei, aplaudă.

Acum câteva momente, toți acești oameni erau normali. Acum toți trag de mine, implorându-mă să-l conving pe preot să le aline fiicele. Era un circ total.

Poate că asta e exorcismul: un mod de a-i alina pe cei tulburați, un mic catharsis spiritual care clarifică lucrurile. Oricum toate problemele noastre sunt în cap, nu? Vindecarea înseamnă să ne facă să credem că suntem bine. Iar cei care văd lumea prin prisma îngerilor și demonilor probabil au nevoie de scuipatul părintelui Sama’an mai mult decât de canapeaua lui Freud.

Toată harababura s-a terminat în mai puțin de 20 de minute. Mai târziu, am întrebat-o pe una dintre femeile posedate cum se simte.

„Mă simt minunat,” mi-a spus cu un zâmbet larg. „Mulțumesc lui Dumnezeu.”

Traducere: Oana Maria Zaharia