Care-s șansele ca românii să voteze pe Internet ca în Estonia?

„Să mă cac în ea de țară de mai votez io vreodată, mă piş pe ei de comuniști și mă car afară”, urla la telefon un amic student, la alegerile din 2004. Stătuse la coadă la secția de votare din Gara de Nord de-i ieșise civismul pe nas. Năstase băga bețe în roate cu finețe: studenții și vilegiaturiștii trebuiau să se înghesuie la câteva secții de votare unde le era permis dreptul electoral.

Același amic, după cum promisese - era deja plecat afară, participa totuși la speed voting-ul de la ambasada din Paris în 2009, iar cinci ani mai târziu crăpa opt ore de frig şi nervi la aceeași ambasadă ca să nu iasă Ponta președinte.

Toate votările astea vin cu demențe birocratice ca declarația cum ca nu ai mai votat și în altă parte, abțibildul de pe buletin, semnatul condicii, tatov etc. De ce nu votăm electronic?

Cu atât mai mult cu cât avem cei mai mulți cetățeni alungați în străinătate de sărăcie și de perspective feseniste.

Ești în plină e-society, e-governance și alte „e-“uri, iar în România votul electronic sau votul online țin de scenarii științifico-fantastice.

Nu vrei vot online ca în Estonia? Eu aș vrea vot online măcar pentru cei din diaspora și nu doar vot prin corespondență – o birocrație electorală confuză și pusă la plic. Cum ar fi să avem vot pe internet în România? Am încercat să văd de unde se poate începe și ce trebuie făcut și, mai ales, dacă un vot online ne-ar ajuta să ne protejăm de politicienii corupți.

Votul estonian este liderul votului online, dar cum ar putea fi adaptat la politica de Dâmbovița?

„Oi vrea tu, da' nu vrea statul, cum se zicea pe vremuri”. Părerile, sunt, în general împărțite; ce merge într-o țară ca Estonia nu merge neapărat și într-o țară mai mare, îmi explică Constantin (Dinu) Mârza. El e expert electoral și data analyst, lucrează pe proiecte ca observator în cele mai exotice locuri unde au loc alegeri. Când i-am luat interviul ăsta, Dinu era în Accra. Observa și analiza date la alegerile din Ghana.

Chiar Curtea Constituțională din Germania a spus acum ceva vreme că votul electronic nu prea e OK pentru că nu poate fi observat. Mărimea țării ar fi prima cauză, spune Dinu.

La 1,4 milioane de oameni e mai ușor. „În capătul celălalt ai Slovenia, care e și ea foarte civilizată; a ieșit din Balcani practic și sunt vreo 2 milioane. La 4 milioane (Moldova) deja lucrurile nu se mai mișcă la fel”, punctează Dinu. Evident, „te uiti și la alți indicatori, dar mi se pare destul de important numărul; mărimea nu îți dă voința de reformă, dar dacă o ai, face lucrurile mai ușoare. Când sunt 19 milioane, sunt mult mai diverși.”

Aici apare și contextul estonian. În Estonia e posibil numai pentru că există un I.D. electronic în care lumea are încredere. Fiecare estonian are un card de identitate în buzunar pe care poți să îl folosești pentru zeci de servicii. E o soluție universală electronică și online care inspiră încredere și e construită pe încredere. Nu poți să o vinzi sau să o cumperi – asta ar însemna că îți vinzi sau îți cumperi toate datele financiare, conturile bancare, identitatea. Deci, orice abateri te-ar costa banii tăi din bancă, datele personale, practic tot ce ai.

Dar Estonia a lucrat la digitalizarea actelor mai bine de 10 ani. Identitatea electronică a fost creată în 2000, doi ani mai târziu a apărut inițiativa de a introduce votul electronic, iar după cinci ani de la ID-ul electronic au fost primele alegeri la care se putea vota online. A durat ceva timp, însă mai puțin de un deceniu.

În anii 2000 multe state progresiste căutau soluții diverse precum servicii electronice sau online. Estonia, fiind o țară mică și ingenioasă, a avut timp să schimbe mentalități, să aducă lumea rapid către servicii avansate. Alte țări nu au reușit pentru simplul motiv că erau părea mari, iar timpul de adoptare pe care și-l dădeau era relativ scurt – cam patru ani, un ciclu electoral.

Atenție, spune Dinu, estonienii nu au vot electronic ca răspuns la o problemă, ci pur și simplu pentru că i-a lovit digitalizarea în anii 2000.

„Am fost în România acum un an și am avut discuții cu organizatorii de alegeri de la voi și mereu atrăgeam atenția că pentru țări mari precum a voastră poate că ar trebui să începeți o variantă de i-voting în locuri și cu oameni care sunt mai pregătiți pentru așa ceva. De exemplu, expatriații”, crede Priit Vinkel, doctor în i-Voting la Universitatea din Tallinn și consultant pentru guvernul estonian.

Ideea e că trebuie să începi cu ceva mic, asta ar fi varianta pentru o țară mare. Acel „mic” însă, în cazul României înseamnă vreo 3-4 milioane de oameni. Adică 3 Estonii.

Oricum votul online are nevoie de câteva premise ce țin de iSociety. Condițiile primare sunt să ai un I.D. electronic, identificare electronică, semnătură electronică funcțională și îndeobște acceptată; iar acestea trebuie folosite pentru alte activități precum declararea taxelor ori alte servicii pe care le oferă guvernul.

Estonia însă excelează la plata taxelor online. Anul trecut 96% din cetățeni și-au plătit dările strict pe internet. Totul se plătește online sau cu cardul de identitate; un pic e ca într-o distopie Sci-Fi: cardul I.D. e și card bancar, el poate deveni și bilet de tren, orice.

„Astfel de prefaceri sunt posibile totuși numai în țări mici precum Estonia într-o perioadă de 10-15 ani; România ar avea nevoie de o strategie diferită și de mai mult timp, pur și simplu pentru că e un stat mare”, spune Priit Vinkel.

La ultimele alegeri, în Estonia, 33% au votat online. Restul de două treimi preferă acea tradiție festivă de a merge la cabina de vot cu creionul și hârtia, a pune votul în urnă și a bea o bere cu amicii după. Votul electronic e doar o alternativă. Tradiționaliștii și cei îngroziți de hacking pot vota pe hârtie.

În 2005, doar 2% votau online, acum procentul de 30 și ceva pare a fi stabilizat.

Votul dublu e practic imposibil. E posibil însă să te răzgândești. Avantajul votului online e că începe cu zece zile înaintea duminicii alegerilor. În cele zece zile îți poți schimba opțiunea de câte ori vrei, iar ultima va fi cea valabilă.

Amuzant e, spune Vinkel, că și votul prin corespondență e acceptat, însă aproape nimeni nu îl folosește. Diaspora estoniană e deservită aproape exclusiv de votul online; votul prin poștă cere mult timp: trebuie să soliciți buletinele de vot anterior, trebuie să te înregistrezi pentru vot prin corespondență, apoi să îl trimiți din timp de la un oficiu poștal de oriunde ai fi. E chiar și un pic scump.

Votul estonienilor la ambasadele Estoniei din străinătate a scăzut dramatic de-a lungul anilor. Acum a devenit caduc: mai puțin de 200 de persoane au votat la ambasade.

Critica principală spune că votul online vine dintr-un mediu necontrolat. Dacă tu, ca votant, crezi că votul tău online nu e bine securizat, poți să dai o fugă la secția de votare.

„Votantul are multă libertate să aleagă în ce mediu își poate exprima opțiunea electorală. Iar votul online e egal cu cel pe hârtie.”

Scenariul grotesc pentru România rezidă în analfabetismul informatic (dublat de cel funcțional la care suntem primii în UE). Baronul local strânge votanții la el acasă și fiecare votează cum i se spune, pe computerul baronului – evident, în schimbul unei găleți cu zahăr și ulei.

Dacă există vot electronic, „eu - ca primar de comună - îi chem pe toți la căminul cultural în ziua alegerilor și îi pun să voteze sub ochii mei cum vreau eu. Pentru că observatorii or să fie toți la secția de vot din școală”, spune Dinu.

Sau același baron local împrumută tokenul de vot (ceea ce în Estonia este chiar cardul de identitate) pe perioada votării. Vinkel spune că dacă pe cardul cu care votezi ai și plata taxelor și accesul la e-banking, tot acolo îți vine chiar și pensia, dacă toate astea sunt pe un singur card de identitate, „mă îndoiesc că îți va fi ușor să îl înstrăinezi”.

„Nu îți dai aiurea propria ta identitate electronică”, zice Vinkel.

Eu zic că, în România, s-ar putea. Contrastul la noi e foarte puternic, pe de o parte am avut cel mai rapid internet din Europa pentru mult timp, acum ne-a devansat Suedia, cu puțin, pe de altă parte, aproape jumătate din populație nu folosește niciun serviciu online.

„Soluția pentru România este să ofere această opțiune, la început, expatriaților sau poate doar expatriaților din anumite țări”, afirmă Vinkel.

Adaugă și Dinu: „I-voting nu ar merge în România pentru că suspiciunea de fraudă generalizată îl face o opțiune care nu va avea sprijin larg din nicio parte. Nu știu dacă ar fi fraudat sau nu, că nu sunt clarvăzător, dar istoricul electoral al României mă face să fiu sceptic cu privire la această oportunitate”.

Dinu nu crede, însă, că absenteismul la vot, din țară, este cauzat de „vreo corvoadă de a merge până la secția de vot. Nimeni nu s-a plâns că sunt departe secțiile de vot”.

Ar fi interesantă o idee de vot electronic pentru diaspora, „dar aici se va ridica problema discriminării”, deși votul online ar fi opțional. „Ca să nu activezi temerile de fraudă, ar trebui să poată opta doar cei de afară pentru că, de fapt, ei au nevoie de această înlesnire”.

Adică, pe scurt, „să te poți înregistra pe portalul de vot electronic doar dacă ai domiciliul în afara țării”.

Niște cercetători de la Michigan University au fost alarmați de lipsa de reziliență a sistemului de vot online estonian. Acesta ar fi prea puțin rezistent la atacuri cibernetice masive din afară.

Abordarea lor e foarte tehnicista, spune Vinkel, sistemul estonian e foarte mult bazat pe încredere. Mai mult ei nu au luat în considerare faptul că Estonia beneficiază din plin de e-I.D.

„În ce privește posibilele atacuri din Rusia, trebuie să ne adaptăm, totuși până acum nu au existat tentative de a penetra sistemul sau hacking sau nimic de genul ăsta.”

Toate riscurile sunt riscuri acceptate, cel puțin din perspectivă tehnică. Totuși în caz că se întâmplă o hackereală masivă, estonienii pot recurge la anularea completă a alegerilor online și la invitarea politicoasă a votanților să vină duminică la urne.