Când eram mic și mergeam la țară, cea mai mare distracție era să învăț înjurături românești de la unchi-miu, când nu era mama prin preajmă.
Omul era o enciclopedie de termeni și expresii neaoș-vulgare. Avea, în același timp, darul să le facă să sune inocent și copilăresc. Mereu compunea câte o scurtă poezie cu cele mai noi înjurături pe care le auzea sau inventa.
Videos by VICE
Asta se întâmpla în Dobrogea, la rudele din partea mamei.
Unchiul din Moldova, fratele lu’ taică-miu, avea o Skoda veche, de fapt vreo trei Skode stricate din care-a luat părți ca să facă una ce mergea cu benzină și înjurături. Nu reușea neam să urce dealul cu ea, dacă nu era amenințată de unchiu-miu cu „cruci” și „hristoși”.
Înjurături din fondul comun cultural
Mai toți le știm pe astea de bază: „ceapa mă-tii”, „anafura mă-tii” sau „grijania mă-tii” (adică „împărtășania mă-tii”). Însă, pe măsură ce gravitatea situației crește, se cere și o înjurătură mai pe măsură. Poți avea o resursă și în obscenitățile din trap, dacă insiști și vrei ceva nou.
Așa au ajuns oamenii să se ducă în niște cotloane interesante ale limbii române, de dragul blestemelor. Până la urmă, „românul s-a născut poet” era doar un eufemism pentru „românul are câte o înjurătură pentru oricât de nasoală este situația”.
De exemplu, în cele mai multe locuri, de obicei la sate, puține situații cer un „futu-ți” întreg, rostit răspicat. Cele mai multe se rezolvă cu un „’tu-ți”, uneori și ăla rostit cu o oarecare blândețe. „’Tu-ți maiu’ mă-tii!” („maiu’” fiind „ficatul”. Acest cuvânt vine din limba maghiară: „maj”). Iar pentru cele mai puțin grave probleme se renunță complet la verb, rămâne doar „bijbocu’ mă-tii” sau „tămădăul mă-tii”.
Biserica și popa, surse pentru înjurăturile cele mai uzuale
Când treaba e groasă, trebuie scos arsenalul greu, ca „Mă-ta-n cur” și „Chizdele mă-tii”. „Grijania mă-tii” devine „Dumnezeii și grijania mă-tii”. Iar cu „Scrisu’ și vascrisu’ mă-tii!” sau „Aghesmuirea mamii lui!” intrăm deja pe tărâm biblic. E bine știut că la români înjurătura merge mână în mână cu terminologia bisericească.
Anafura, arhanghelul, cădelnița, parastasu’, cristelnița, dumicatu’, crușea, năsălia, patrafiru’, evanghelia, altaru’, biserica, orice merge folosit într-o înjurătură. Cu cât ești mai supărat, cu atât înjurătura conține o înșiruire mai mare de termeni. „Paraclisieru’, anafura și Cristosu’ mă-tii!”.
Apoi, unii termeni se combină pentru a forma un singur cuvânt compus, cum ar fi „Duminicocina”, „Cristoșelnița” sau „Dumnescrisul”. Sunt unele atât de diminutivate, că par mai mult forme de alint decât înjurături, cum ar fi „Păsculița mamii lui!”. Apoi sunt înjurăturile care au ajuns să conțină nume de localități, cum ar fi „Dorohoiu’ mă-tii!” sau „Remezău’ mă-tii!”
Și mai sunt cuvintele care nici până azi n-am aflat ce înseamnă, luate din înjurături, ca „Mnearăul mă-tii!”, „Cheasna mă-tii!”, „Vangheaua mă-tii!” sau „Andalaia mă-tii!”
Înjurăturile în română cu trimiteri la divinitate sunt mai vechi decât creștinismul
Lingvistul Stelian Dumistrăcel, cercetător științific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, explică cum au apărut înjurăturile adresate divinităților. Și asta încă dinainte de creștinism.
„Inițial au fost înjurăturile de zeități, de divinități, înainte de creștinism, și după aceea au fost înjurăturile de divinități creștine. Întâi și întâi a fost venerarea divinităților, și după aceea, în funcție de insuccesul la vânătoare, la pescuit, divinitatea, zeitatea, care avea o reprezentare fizică, o statuetă, un boț de lut, iar apoi un fel de reprezentare iconică, venea și se răzbuna pe ea, bătea cuie în ea, adică pietre de silex, că nu erau cuie de fier atunci, o cresta cu cuțitul când era nemulțumit de rezultatul vânătorii.
Deci a fost strict în funcție de ocupațiile oamenilor și insatisfacții. Mergând la vânătoare, cerea protecția și ajutorul divinității. Dacă îi mergea bine, îi aducea ofrande în timp ce vâna. Dacă îi mergea rău, uneori se întâmpla că o mutila.
Și după aceea, din gesturi s-a ajuns la vorbe. Și primele înjurături au fost cele de orientare magică, nu sexuală.”
Tot conform explicațiilor sale, de mamă se înjură încă din perioada matriarhatului, când aceasta era considerată o protectoare și chiar o divinitate. „Așa s-a ajuns la înjurăturile de mamă în special, apoi la Maica Domnului și după aceea la toate divinitățile”, completează cercetătorul.
De la moldovenescul „futu-ți dumnecatu mă-tii” la ardelenescul „fută-te Dumnezeu cu Cristosu’ scos!”
Mi-am întrebat și prietenii ce înjurături creative și amuzante își amintesc de la părinții și bunicii lor.
Cineva din Moldova (posibil cu influențe din Rusia) mi-a scris că a auzit la bunicii lui o înjurătură care i se pare foarte amuzantă: „’Tu-ți avionul și bombardierele lui Saddam Hussein!” (avea și ăsta forma blândă, care se oprea la „’Tu-ți avionul!”).
Mai sunt și „Fac derdeluș din tine!”, „Mă-ta pe gheață!”, „Ești bătut cu leuca în cap” (adică ești nebun) sau „Ești o mascara!” (adică ești o rușine). Desigur, sunt și clasice, ca „Te ia gaia!”, „Futu-ți pizda mă-tii de plodan împuțit!”, „Tu-ți resteul și cotiga mă-tii!”, „Futu-ți lumina și închinarea mă-tii!” sau „Tu-ți ceatlău’ mă-tii!”.
Ca să nu mai zic de „Tu-ți jugu’ mă-tii!”, „Tu-ți dinaintea mă-tii!”, „Futu-ți dumnecatu mă-tii de muiere!”, „Futu-ți hristianu’ mă-tii!” sau, atunci cînd era mai mult în glumă înjurătura, la „În pizda mă-tii” se răspundea cu „Nu mai are, că s-a topit!”
Din Bucovina am primit „Futu-ți născătoarea mâne-ta!” (adică pizda mă-tii, desigur) și „Să mă cac la ușa ta!”. De la Târgoviște am obținut „Futu-te-n cur pe mă-ta!” și „Futu-ți dumnetoru’ mă-tii”. De undeva dintr-un sat din Călărași sunt bijuteriile „Futu-ți căpetenia mă-tii pînă joacă-n bătătură!”, „Să-mi sugi pula până îmi intră un coi în comă!”, „Să-ți bag pula pe gât, până îți fac papion la nuntă!”. Și când era copilul prea insistent și tot îl întreba pe ta-su unde merge, „La pule cu saci!”.
Dacă ești prin Ardeal și superi pe vreunul, așteaptă-te să auzi măcar un „Fută-te Dumnezeu și îngerii de pe cer astăzi și mâine!” sau un „Fută-te-ar toți demonii să te fută în mormânt când te-oi întoarce într-o rână în partea cealaltă!”. Sau, de ce nu, „Râni-ai la porci pînă-i crăpa!”. Și, bineînțeles, „Fută-te Dumnezeu cu Cristosu’ scos!”
Lingvistul Stelian Dumistrăcel subliniază că, în afară de Transilvania, unde apar influențe din limba maghiară inclusiv în ce privește înjurăturile, în celelalte regiuni ale țării ele sunt aceleași, cu mici diferențe lexicale și de pronunție.
„Există numai pentru Transilvania influențe din maghiară, aici au fost luate modele ale înjurăturilor din maghiară, dar în rest înjurăturile sunt aceleași în toată țara, pentru că este o chestie de imaginație.
Apar mici deosebiri specifice zonelor, cuvintele folosite, dar în general linia este aceeași în ceea ce privește construcția și obiectivele înjurăturilor. Avem variație lexicală, mumă – mamă, și fără îndoială pronunția, dar care nu ține de esența înjurăturii.”
