Am 22 de ani și am făcut hepatită cronică în România de la alcool și droguri

Am fost un copil cretin de când mă știu. Până la vârsta de 12 ani am reușit să-mi sparg capul de opt ori. Unchi-miu îmi spunea „Motoraș”. N-aveam stare. Am fost diagnosticat cu ADHD, deși sunt multe dezbateri pe tema existenței acestei „boli”. Nu intrăm în ele. Eram un puști hiperactiv și cu niscaiva deficit de concentrare. Deficitul încă e prezent.

Pe la 12 ani eram în prima excursie din gimnaziu și ne-am îmbătat ca niște purcei, cu câteva cutii de bere. Mi-a plăcut tare mult.

La 13 ani, schimbasem generala, eram clasa a șaptea și-am fumat primul cui (era haș, aveam să aflu peste câteva luni) cu niște dârlăi din clasa a noua. Aveau teză la informatică și s-au dus s-o dea sparți. Eu începusem să chiulesc din anul ăla, așa că nu mi se părea o problemă să rămân pe lângă școală. La un moment dat, mi s-a făcut frig. Apoi m-am plimbat, ca să mă încălzesc. Tremuram, mi-era sete. Puteam să merg liniștit în școală și să sec chiuveta de orice urmă de apă, însă eram fumat pentru prima oară și aveam impresia că mă duce paznicul la poliție dacă-mi vede fața. Așa că m-am plimbat rupt, înfrigurat și însetat până când m-am trântit într-o scară de bloc, am leșinat și m-am trezit la Grigore Alexandrescu, secția toxicologie. Făcusem stop renal.

Exact în perioada aia, apăruseră magazinele de legale. La câteva luni după stopul renal, m-am împrietenit cu un băiat cu un an mai mare decât mine și-am fost la magazin să ne luăm de fumat. A fost tare mișto, nu mi-au cedat rinichii, am râs cu lacrimi, crampe și cârcei, iar la final am avut cel mai dulce somn. Peste o săptămână, băiatul ăla (clasa a opta) reușise să facă rost de-un geu de verde real. A fost la fel ca legala, doar că de, uhm, treij’ de ori mai frumi.

În vacanța dintre a opta și liceu eram deja trecut de „fumător de ocazie”. În anturaj, apăruse un prieten plecat la studii afară care ne-a întrebat dacă avem cox. Ne-am uitat unii la alții puțin strâmb. Auzisem de cox doar în muzică, filme și povești ale ăstora de facultate, care păreau ficțiune oricum. Așa că l-am dus nițel de nas pe om și i-am zis că avem un înlocuitor legal. Purul aka Pure by Magic. Și acolo a început partea tristă a vieții de prăjit.

N-o să intru-n foarte multe detalii, a fost o perioadă neagră tare. Băgam praful ăla zi și noapte. Fără oprire. Eram un grup de patru inși. De obicei, avea unul dintre noi bani și băgam toți. În zilele în care aveam toți bani, nu mai dădeam pe acasă minimum o săptămână. Paișpe, cinșpe ani aveam. Mi-e tare milă de ai mei pentru chestiile prin care i-am pus să treacă.

Am băgat opt luni de zile fără pauză (doar una de cinci nopți când am fost cu părinții la mare). Am băgat și jumătate de clasa a noua. Pe la jumătatea clasei a noua, ai mei îmi spuneau de ceva vreme că arăt rău de tot și mă-ntrebau ce-i cu mine. Când m-am cântărit, am înțeles de ce. Slăbisem treișpe kile. Eram în creștere, iar scăderea asta bruscă-n greutate nu numai că mi-a luat niște centrimetri în înălțime pe care mi-i doream ca bărbat, dar mi-a și strâmbat coloana într-o combinație de scolioză cu alte defecțiuni.

Eram mega bubuit pe praf și m-au luat toate apele când m-am uitat la cântar. Ăla a fost momentul în care m-am așezat pe canapea și le-am povestit alor mei de la A la Z tot ce băgasem, cum mă făceau mizeriile alea să mă simt și de ce voiam să bag întruna. Am zis-o și o mai zic, dacă prăjeala nu mă împingea să le spun alor mei, probabil ajungeam rău.

S-a vorbit cu cineva din clasă să stea cu ochii pe mine în caz că-mi trag nasul, chiulesc sau dacă stau prea mult la baie după ce am cerut voie. Mă duceau la liceu, mă luau de la liceu. Dacă nu mă luau ei, mă lua altcineva. Am fost, cumva, arestat la domiciliu și la liceu. Dar n-am obiectat. După cum m-am simțit în prima săptămână în care n-am băgat nimic, am înțeles că trebuia să scap de otrava aia cât de repede.

În primele luni, mai scăpam de securiști și băgam câte-o linie cu cineva din liceu. Apoi am văzut cum persoana respectivă începea „s-o ia cealapa”. Vorbea fără sens, avea tic să-și tragă nasul, nu-și putea controla vocea, urla la gagică-sa în curtea liceului și, mă rog, când mă uitam la el, mă speriam. Nu m-am mai atins de praf. Dar a fost greu. Greu rău. Băgam minimum cinci cuie pe zi, ba la scos câinii, ba la baie, cum puteam. Eram atât de nașpa încât după fiecare fum de cui îmi trăgeam nasul. Mi-era dor de gustul ăla divin amărui.

Nașpa e că m-au dus ai mei la o radiografie de plămâni și mi-a zis nenea că: „Aveți opacități în plămâni”. Io i-am dat de înțeles că nu pricep, iar el m-a lămurit. Găuri. Aveam găuri în plămâni. Și eram anemic. Și schilod. Și cu spatele strâmb. Eram îmbătrânit cu ceva mai bine de zece ani. Lesne de înțeles că n-am prea futut în clasa a noua.

Tovarășii cu care băgam atunci n-au prea făcut prea multe cu viețile lor. Unii încă bagă, alții am auzit că-s pe heroină, alții internați, alții au job-uri pe care le poți avea doar cu Bac-ul. Sincer, foarte sincer, cred c-am fost un caz norocos. Și io am prăjelile mele, dar, cumva, sunt încă în normele sociale.

Cu mult efort depus de creier și incredibil de multă iarbă, prin clasa a zecea nu mai simțeam nevoia să bag praf. Până printr-a unșpea n-am fumat decât șto și-am băut când s-a ivit ocazia. Am aflat și ce gust are coxul real, m-am tranchilizat cu ketamină (praf, nu mușchi, niciodată ace), în a doișpea am luat primele ciuperci, iar după bac am băgat 2CB. De timbru nici la 22 nu mă simt pregătit.

Imediat după Bac am plecat o lună în Delta Dunării. Nu-s multe de făcut acolo, în afară de pescuit, o plimbare dimineața și-una seara. Iar pentru pescuit trebuia să mă trezesc la cinci dimineața în vacanța de după Bac. Nope, sorry. Așa că nu rămânea nimic de făcut decât să mă duc la magazin și să-mi iau zilnic o ladă de bere, să stau cu burta-n sus la TV și să bag drojdie cu hamei la greu. Evident, la finalul lunii de vacanță, eram alcoolic. Aveam 19 ani și eram alcoolic.

Am continuat și-n Capitală. N-a trecut mult timp și au început episoade de blackout, răutăți gratuite, violență chiar și pe-atunci am înțeles cum e treaba cu prietenii. Sunt ăia care sunt acolo cât timp nu trebuie să depună vreun efort și-s ăia care se dau peste cap să te ajute când dai de nasoale. Mi s-au înjumătățit tovarășii-n perioada aia. Cred că ăsta e singurul lucru pentru care îi sunt recunoscător alcoolului. Mi-au rămas aproape câțiva, printre care și prietena, fără de care nu scriam, soto, textul ăsta acu’. Patru ani de zile am băut non stop. Doi ani a fost relativ controlabil, în ultimii doi îmi dădusem și eu seama de problemă, dar eram mega hooked pe alcool, futu-i morții mă-sii de otravă de pe rafturi. A fost nasol, colapsam oriunde, nu beam ca să mă simt bine, beam cât să-mi amorțească corpul și efectiv să cad undeva și să mă trezesc peste minimum 12 ore.

Dacă dimineața mă trezeam la opt și vedeam o sticlă de votcă, m-apucam de ea. La o masă la terasă, amicii mei beau două halbe de bere, iar eu două carafe de vin la juma’ de litru. Nașpa, în ultimul an de alcool, deja resimțeam totul. Oboseam dacă urcam două etaje.

Înainte să plec într-o vacanță cu prietena, mi-am făcut niște analize. Pe patru decembrie 2017 au venit rezultatele. Pe cinci m-am întors în țară. M-am întâlnit cu tata când am ieșit din bloc să merg la birou. El venea de la piață. De obicei, când mă întorc de undeva, e tot un zâmbet și râde și glumește. Era încruntat, dar când m-a văzut, mai că era la un pas de lacrimi, d-alea de mâhnire. Nu-l văzusem așa nici când a murit unchi-miu de cancer. Mi-a zis că mă lasă el la birou, că trebuie să vorbim. Io și uitasem de analizele alea. M-am suit în mașină și mi-a dat o bucată dreptunghiulară de hârtie ștampilată, pe care era un scris de doctor neinteligibil. Mai jos era scris „H.C.”. M-am uitat lung la cele două litere, ca să-mi dau seama ce înseamnă abrevierea. N-am reușit. Tata mi-a spus că înseamnă „Hepatită cronică”.

Un exemplu scurt: o valoare normală ar fi fost între 19 și 22, mie mi-a ieșit 80. Doctorul mi-a spus că-s îmbătrânit cu 20 de ani. Dacă adun acei „minimum” 10 ani din a noua, oare la cât ajung? Am 22 acum.

E 11 aprilie când scriu textul ăsta, iar pe cinci aprilie s-au împlinit cinci luni fără alcool. Sunt tare fericit. Valorile și-au mai revenit, însă boala este… cronică. Trebuie să am grijă. Singurul lucru eliminat din dietă complet este alcoolul. Iarbă fumez fără jenă, tutun la fel, de puține ori pe an iau ciuperci, kei când se ivește, mai bag și-un meniu la cinci lei, o shaorma când e cazul. Nu-i viață de câine, e una nițel mai echilibrată. Am grijă să n-ajung mereu in K-hole, nu bag zilnic fast food, chestii normale.

N-am scris asta ca să-ți zic să nu mai bagi chestii, că ajungi ca mine. Că poate n-ajungi. Până la urmă, e corpul tău. Ce aș putea sugera, dar doar atât, e să nu bagi zilnic alcool. Dacă bei o singură bere pe zi timp de o lună, tot alcoolic se numește că ești. Pentru că întreții viciul în mod constant. E tare să bagi, pula mea, e generația. Ne place, o facem pentru că ne place. Dar încearcă să rămâi om. Și, orice ai băgat, ține minte că viața se împarte echitabil între distracție și muncit, familie (tradițională sau nu) și a fi un om serios. Fiecare cum poate. Ce-i mult strică.

Dacă simți că ai probleme reale cu alcoolismul sau drogurile și ai vrea să te tratezi sau să primești ajutor, poți apela aici la ONG-ul ALIAT sau de alte centre care lucrează pe zona de harm reduction.