Să lucrezi în presa românească în anii 2000 era un amestec de absurd și sărăcie

De multe ori, celor care citesc presă nu le prea pasă de cum fac treaba jurnaliștii. Dar avem și noi nostalgiile noastre și ne mai aducem aminte uneori de vremurile „celelalte". Am adunat acum câteva momente de la începutul anilor 2000 într-o istorie scurtă pentru studenții la jurnalism sau cei care se apucă să facă așa ceva din plăcere.

Treaba asta cu presa a început pentru mine în 2004, iar lucrul care mi se pare că mă reprezenta cel mai mult, la debut, era teama de tehnologie. De xeroxat ceva, de trimis un fax către vreun minister, operațiune care avea succes doar dacă mă ajuta vreun coleg, sau de microfoanele alea așezate pe mesele rotunde, la conferințele de presă de la vreo instituție, despre care nu știam cum se deschid și închid. Mai era și reportofonul ăla digital cu atâtea funcții ajutătoare, care pe mine mă încurcau.

Jurnaliști mai vechi de zece ani în breasla asta se vor recunoaște, poate, în situațiile de mai jos. Și poate înțelegi de ce oameni ca Mircea Badea nu-s jurnaliști doar pentru că au opinii, o masă și un slot în programul unei televiziuni.

Ca să-i demonstrez maică-mii că facultatea de jurnalism nu a fost chiar degeaba, am acceptat orice job am găsit, fără să fac fiţe din cauza unor detalii precum banii şi subiectele proaste. Am început la un fel de revistă săptămânală, ca să nu-i zic fiţuică, în care scriam despre tot ce este românesc şi, dacă se poate, de calitate. Era făcută cu o mână de oameni, într-un birou obscur dintr-o clădire veche.

Se întâmpla prin 2004, iar salariul, dacă aşa puteai să-i spui acelei sume de bani pe care o primeam când mă aşteptam mai puţin, era de vreun milion. Adică 100 de lei acum, când avem lei noi. Mai târziu, când am aterizat la secţia economică a unui ziar naţional pe care nu-l cumpăra nimeni, dar avea un mogul care-l ţinea în viaţă, mi s-a oferit ceva mai mult de două milioane și a fost un moment în care m-am simţit bogată.

Bine, un salariu decent la ziarul în cauză era dublu de ce primeam eu, dar noroc că aveam mulţi colegi de apartament la care să se împartă chiria.

Subiecte pe care le-am acoperit au fost mai multe, în general în locul colegilor mei acreditați pe la Guvern, ministerele care aveau treabă cu economia sau partide politice. Am mai ajuns și la Patronatul Român al Cărnii de Porc, unde luptam eroic cu plictiseala și atenția mea limitată ca să rețin chestiile esențiale care-i interesau pe șefii mei: dacă și cu cât se scumpește carnea de porc.

Și pe vremea când era Bombonel pe cai mari, am ajuns destul de des la conferințe PSD. Nu era deloc amuzant să le asculți monologurile alea interminabile în limbajul de lemn atât de cunoscut și să ai grijă să notezi totul pe carnețel, căci în mapa de presă găseai doar ce voiau ei să găsești. Calvarul meu începea când trebuia să fac o știre de 600 de semne din nimic.

Să ne-nţelegem, eram atât de nouă şi neînsemnată în redacţie, când s-a întâmplat asta, încât am crezut, firesc, că au greşit destinatarul. P-atunci, trebuia să acopăr rubrica de Bursă şi asta nu însemna mare lucru în afară de a schimba, zilnic, cotaţiile şi indicii pieţei de capital. BET, Rasdaq, Dow Jones şi alte abrevieri din astea de care îmi aduc aminte ca dintr-un vis, căci eu visam pe-atunci să ajung pe la vreo revistă glossy serioasă şi să scriu despre rujuri.

Un redactor din ăsta primea, de obicei, calendare, agende, pixuri şi, în mod excepţional, pachete cu mezeluri de la Cris-Tim. În niciun caz o cutie roşie din catifea, de genul celor din care răsăreau, prin filme, inelele de logodnă. În cazul meu, a răsărit o pereche de cercei de aur cu pietricele veritabile, oferiţi cu generozitate de oamenii din piaţa de capital. Şi da, am verificat marcajul, era chiar aur. Nici maică-mea nu m-a crezut că-i am de la job, suspectându-mă, mai degrabă, că m-am încurcat c-un domn generos şi bătrân.

Dacă ești o tipă ca mine și preferi să scrii pentru o revistă din alea cu coperți lucioase, sigur te entuziasmezi când trebuie să participi la ședințe foto. Dar pe lângă vedeta pozată, vine și o armată de stiliști, cu haine, machiaj, perii de păr și tot tacâmul. Câteodată, însă, ceea ce promite a fi o zi de frecat menta pe lângă fotograf se poate transforma într-o comedie a absurdului. Au fost numeroase cazuri, dar pe două nu le voi uita niciodată.

O doamnă de pozat, pe la vreo 70 de ani, voia să recreăm o imagine din tinerețea ei. Totul culminând cu o cerere care ne-a întins serios nervii: în fotografie să apară acea culoare specială a ochilor săi. Una care se regăsea în poza din tinerețe, dar nu și în privirea actuală. Din fericire, totul s-a terminat cu bine și cu puțin înainte ca fotograful nostru să se sinucidă. Altădată, la o pozare cu o divă ceva mai tânără, am fost sfătuită de asistenta ei să o laud și admir, atunci când venea la cadru schimbată într-o ținută nouă. Asta pentru că eu, atunci când o vedeam pe vedetă aranjată ca un pom de Crăciun, aveam aceleași entuziasm cu care privesc o foaie A4.

Calculatoarele nu erau SF, dar nu puteai să ai încredere în ele sau în documentele în care scriai. Dacă acum există salvarea în timp real, pe atunci puteai să scrii tot ziarul de mâine și să-l pierzi, că ai uitat să „Save". Și pe-atunci făceam cu schimbul la o monstruozitate de PC la care, în mare parte din timp, îţi sufla în ceafă alt coleg care voia să dea repede o altă știre. Reuşeam aproape întotdeauna să salvez ştirea în folderul oricărei alte secţii din ziar decât cea în care trebuia. Și în cinci cazuri din zece, închideam documentul înainte să îl salvez.

O să închei cu una dintre chestiile cu care se mândreau colegii mei: „Nu ești jurnalist adevărat, dacă nu te-a lăsat baltă reportofonul". Am lucrat cu așa ceva, totul era pe o casetă cu faţa A şi B, care trebuia schimbată când se termina. Cea mai frecventă greşeală pe care o puteai face era să uiţi să schimbi caseta. Când o păţeai, aveai două posibilităţi: să-ţi anunţi intervievatul c-a vorbit vreo 15 minute aiurea sau să n-o recunoşti şi să încerci s-o dregi, fără să dai de bănuit.

Nu e cazul interviului cu Stela Popescu. M-a lăsat reportofonul, pentru că am uitat să îi schimb bateriile. Ea a văzut cum a murit tehnologia în fața ei, așa că a trebuit să-l continuăm very old style, notând pe hârtie tot ce mi-a povestit… aproape o oră! Noroc că, pe atunci, încă mai căram foi şi pix în geantă.

Mă pot bucura acum că am supraviețuit acelei perioade și măcar acum am scăpat de grija de a-mi mai salva documentele. Tot nu știu de ce intră atâția oameni la facultăți de jurnalism în fiecare an, că piața e tot mai mică, dar până la urmă vor avea și ei povești de-astea cu care să se laude peste câțiva ani. Dacă vor ajunge să se angajeze în domeniu.