Mi-am luat o ţeapă perversă în Shanghai

Imagine via

Am mers în Shanghai cu ideea că mi-o trag lejer. Tupeul meu de ratat care nu e în stare să agaţe în baruri, la petreceri sau în orice situație de combinat de care-s obsedați burlacii profesionişti crescuse pentru că urma să fiu printre „ai mei”. Sau cel puţin aşa-mi spunea mentalitatea rasistă. Era ca un test etnologic: să văd, odată pentru totdeauna, dacă într-adevăr rasa sau pur și simplu purtarea mea rizibilă în public le ține pe femei departe.

Principalul motiv al călătoriei mele, ca să nu creadă cititorul că-s un jeg uman, era să-mi vizitez bunica atâta timp cât mai era lucidă. Dar da, era într-adevăr o parte scârboasă din personalitatea mea care voia și chiar se simțea îndreptățită să primească niște păsărică chinezească docilă. Poate că-s o persoană oribilă.

Planul meu de a mă bucura de pizdă era neclar, trist, dar ferm. În fiecare dimineață luam metroul la o stație aleatorie din cele trei sute care se întindeau peste cinci sute de kilometri. Îmi plăcea linia 10 a metroului, pentru că mergea în Concesiunea Franceză, un cartier numit după francezii imperialiști care, ca britanicii, și-au lăsat urmele pe această „Poartă a Orientului”. Cartiere precum Concesiunea Franceză și Xīntiāndì („noul cer și Pământ”) sunt destul de „albe”, de la cafenelele care le imită p-alea din epoca de aur europeană, la vitrinele designerilor internaţionali care îmbracă manechinele ca vedete locale. Deşi-s chinez prin etnie, tot american sunt la rădăcină, aşa c-am făcut mişto la modul pervers de localurile făcute să pară americane, am citit literatură postmodernistă enervantă scrisă de oameni albi, am mâncat brânză importată din Europa și m-am întrebat dacă m-aș putea simți mai puțin gol pe interior într-un templu budist, la care m-am și dus mai târziu, sictirit, dar curios.

Termenul de shanghaiings-a născut în porturile în secolul al XIX-lea, unde localnicii erau păcăliți să facă muncă silnică la bordul navelor comerciale americane care, de obicei, se îndreptau spre Shanghai. În 1842, după Primul Război al Opiului, Shanghai a fost numit port internaţional după semnarea unui tratat, ceea ce a atras britanicii, francezii și americanii care veneau să facă comerț. Curând a devenit locul principal atât pentru europenii atraşi de exotism, cât și pentru chinezii deziluzionați care voiau puțină decadență occidentală. Au intrat în scenă corupția, mitele, prostituția, drogurile, crima organizată și celelalte porcării. Apoi, în 1966, cu Revoluția Culturală, Mao a preluat controlul orașului şi i-a paralizat economia. Shanghai a rămas un fel de umbră de-a lungul anilor, până la începutul anilor ’90, când lucrurile s-au mai destins cu reforma economică notabilă, care a dus la o dezvoltare masivă.

Natura schizofrenică a orașului poate fi o paralelă a Chinei în general. Familii sărăcite cu averea care constă într-o găină jumulită vând pâini de orez la 20 de cenți bucata lângă magazine couture pline de genți de 30 de mii de dolari. Fermierii stau pe moloz de construcții și vând legume. Tofu proaspăt de la piață te costă un dolar, pe când un pahar de suc de portocale într-un hotel ultimul răcnet e cât un whisky single malt. Un castron de tăiței e la o fracțiune din prețul unei felii de pizza de la Pizza Hut sau Papa John’s. Chiar și budiștii au pătruns pe piață. Călugării, ostentativi prin lipsa de chef, vând tămâie cu 1200% adaos comercial, iar în afara templelor, handicapați călare pe tot felul de mecanisme te fugăresc pentru mărunțiș. Imperii și revoluții vin și trec, dar geniul capitalismului sălbatic trăiește mai departe.

Turistul german sau japonez din America îşi cam usucă portofelul pentru un bilet la Disney World, dar în Asia și America de Sud, unde imperialismul din trecut pare că tremură sub pământul pe care calci, turistul american e pradă economică. Mielul virgin de sacrificiu.

Expresia „being shanghaied” e sinonimă acum naivitatea occidentalilor, în esenţă pentru că ei se cred buricul târgului, că se cred imuni de restul lumii pentru că s-au născut în lumea întâi. Nu am crezut că acești oameni, cumva poporul meu, ar putea face ce au făcut pentru bani. Pe scurt: pur și simplu nu m-am gândit că e posibil.

***

O ceainărie din Shanghai. Foto via

Pentru că n-aveam traseul planificat, stăteam în faţa metroului şi răsfoiam un ghid turistic. Două tipe atrăgătoare s-au apropiat și m-au întrebat dacă pot să le fac o poză. S-au pus în fața unei clădiri impozante oarecare a cărei înălțime promițătoare era diminuată de smogul pe care-l tăiai cu cuțitul. După poză, am ajuns la discuții siropoase, mi-au pus o mână moale pe umăr, apoi au început cu întrebări despre ce făceam mai târziu. Așa și-o trag oamenii? Am spus fără ezitare că nu făceam nimic, ceea ce s-ar fi putut aplica și autobiografiei mele.

M-au invitat la ceai. Mi-am imaginat penisul înfășurat, ca un nou-născut înfrigurat, în fofoloancele lor umede și întunecate. Aceștia erau poporul meu. Aveam să mă mut aici și să fiu fericit.

În versiunile sparte ale limbii celuilalt, am vorbit despre unde locuiam și ce făceam pentru bani. Le-am spus povești din viața mea din State (Měiguó sau „Țară Frumoasă”) și au râs la fantezia naivă că viața e mai bună acolo.

Ce fac părinții mei? Câți bani aveam? Eram însurat? Curiozitatea amicală a devenit ciudată, dar m-am gândit c-o fi de la diferenţele culturale. În final s-a transformat în întrebări ușuratice și invazive.

Mi-am dat seama că se petrecea ceva? Probabil. Mă respectam suficient încât să-mi pese? Nu.

Negociatoarea primă, mai drăguță, stătea mai aproape, pe când cea mai modestă și-a coborât privirea. Economia începe cu fața, comoditatea globală a valorii de sine. Meniul spunea 45¥ (7,44 dolari) pentru ceea ce părea o serie de ceaiuri. Le-am băut din ceşcuţe ca de shoturi, de la albe florale, la verzi ușoare, la roșii adânci, iar în final la negre pregnante. Asta în timp ce însoțitoarele mele spuneau povești vechi despre lună, dragoni și prințese, despre tigri și fantome, şi-și mişcau brațele în arcuri lungi și grațioase. Mi se sculase. Frunzele de ceai legate într-o minge înfloreau pe fundul apei fierbinţi. Aburul se ridica în fantoma unei escrocherii.

S-a dovedit că erau 45 de yeni pentru fiecare ceai, așa că înmulțiți asta cu meniul de nouă ceaiuri gustate de fiecare din noi, apoi adăugați o cutie de ceai de 40 de dolari pe care am cumpărat-o pentru cea frumoasă, care s-a bosumflat în portofelul ei gol. Vă scutesc de efortul conversiei de valută: s-a ajuns la vreo 240 de dolari. I-am dat smerit gazdei bancnotele tari date de mama mea pentru toată săptămâna. Mă simțeam ca un fraier. Fetele puteau vedea ceva pe fața mea, o privire de bancomat.

***

La cină, peștele se odihnea în oală și se holba la mine. „Tot tamtamul ăla pentru niște ceai”, i-am spus mamei. S-a uitat la mine și și-a scuturat capul. „Fetele alea lucrează pentru ceainărie”, mi-a spus în timp ce mă privea cu neîncredere. „Comisionul lor a fost probabil de vreo 30%.” Bunica mea a râs. Servitoarea a râs. Gura peștelui părea să se strâmbe a zâmbet.

După ce mi-am luat la revedere de la fete cu bătăi pe spate platonice, am intrat în metrou unde în toată omogenitatea de oameni mi-am dat seama că fusesem escrocat, dar doar pentru ceai, nu și pentru comision. O parte din mine era ciudat de agitată că fetele astea fuseseră dispuse să meargă printr-o escrocherie atât de complicată doar ca să ia un ceai de lux cu mine. Desigur, am plătit pentru el, cum și trebuia. Eu eram bărbatul. Poate că fusesem chiar flatat.

În acea noapte, în pat, am căutat „escrocherii din Shanghai” pe Wikipedia, ceea ce mi-a confirmat că fetele lucrau sau cel puțin primeau un comision fix de la ceainării ca să atragă proști înăuntru. Eram doar un tip de pe stradă care părea suficient de prost. Pentru ele: un alb, un turist, un prostovan.

În alte escrocherii din Shanghai bărbații neaveniți care, cu inteligenţa înmuiată de alcool şi singurătate, comandă băuturi în baruri pentru fete drăguţe care beau suc de mere în loc de whisky şi apă drept gin. Aşa-şi dezarmează victima. Tranzacții similare se petrec în restaurantele de lux sau la operă. Și mai rele sunt recepțiile de artă și licitațiile. După cum spun legendele urbane, unii s-au trezit fără un rinichi sau mai rău, morți. Mi-am verificat rapid spatele de vreo cicatrice pe care să n-o fi observat de la început. Eram lin, neatins. Nu se atinseseră de corpul meu, lucru pentru care mă simțeam norocos. Sigur, ar fi fost frumos să „dau lovitura”, dar nu voiam să mă plâng atât de tare cum aş fi făcut-o de obicei. Totuși, mă întorceam acasă întreg.

Traducere: Aura Stan