Dacă ai impresia că primul an de facultate e greu pentru tine, imaginează-ţi cum a fost pentru mine, un virgin de 17 ani care tocmai trecea printr-o despărţire şi făcea prozelitism religios într-o manieră pretenţioasă şi arogantă.
Descoperisem religia în urmă cu câteva luni, prin intermediul prietenei mele de atunci. Lucrul ăsta m-a îndreptat către singura biserică cu enoriaşi sub 50 de ani din orăşelul meu din sudul Australiei, care se întâmpla să fie o biserică penticostală. Tocmai de asta, când am intrat la facultate eram la apogeul fazei mele religioase.
Videos by VICE
Toate ilustraţiile au fost realizate de Michael Dockery
Am început facultatea cu un act de rebeliune: nu m-am prezentat nici la turul universităţii, nici la cursurile introductive. Aveam lucruri mai bune de făcut, credeam eu, cum ar fi să citesc Vechiul Testament. În plus, mă gândeam că nu o să mai fie alţi creştini pe acolo, în afară cei care de membrii Clubului de Carte al Studenţilor Evanghelişti, dar tipii ăia arătat ciudat rău de tot şi nu voiam să mă asociez cu ei. Da, după cum spuneam, eram foarte arogant. Pe atunci nu-mi imaginam că peste un an, şi eu urma să fiu unul dintre membrii zâmbăreţi ai clubului care încercau cu dipserare să oprească oamenii pe stradă şi să le „vorbească despre Domnul”.
Citeşte şi: Iisus și Arsenie Boca n-au nimic mai bun de făcut decât să apară pe pereți, garduri, copaci și grătare
Lucrurile nu au mers prea bine în primul an. Când au început cursurile, mă prezentam ca „Mat, creştinul” şi purtam un tricou făcut în casă cu „Îl iubesc pe Iisus”. Apoi, prietena mea creştină s-a despărţit de mine, ceea ce m-a făcut să caut cu disperare să formez o legătură spirituală cu oricine îmi ieşea în cale. Nici asta nu a prea funcţionat, aşa că m-am îndreptat către singurii oameni care mai rămăseseră: ceilalţi creştini habotnici.
Clubul lor îşi avea sediul în „oază”, centrul religios al universităţii, care era doar o simplă încăpere prost-mobilată, care mirosea ca un confesional prăfuit. La întrare erau două canapele vai de capul lor pe care putea să stai şi să răsfoieşti cărţi de orice fel, de la chestii despre budism la papă. La prima adunare la care am fost, am citit Biblia şi am discutat despre evoluţie. Era un subiect foarte important pentru mine, pe atunci, pentru că îmi puneam întrebarea dacă eu, ca creştin, aveam datoria de a lua Geneza mot a mot şi de a înghiţi ideea că Dumnezeu a creat lumea în şapte zile, o idee care e destul de greu de reconciliat cu ştiinţa modernă. Dar liderul grupului, un student în vârstă care arăta de parcă ar fi lucrat într-un anticariat, era de neclintit: conform lui, principiile evoluţiei (supravieţuirea celui mai bine adaptat) erau incompatibile cu iubirea pe care o propovăduia Iisus (renaşterea celui mai credincios). Nu mă prea înţelegeam cu habotnicii, dar în general, erau prietenoşi şi relativ ospitalieri.
Câteva săptămâni mai târziu, vorbeam cu nişte oameni care nu erau religioşi. Unul dintre ei a exclamat „Iisuse!”, iar eu l-am rugat să nu mai ia niciodată numele Domnului în deşert. Mi-a aruncat o privire ciudată şi plină de dezgust. Din acel moment mi-am dat seama că nu voi fi acceptat niciodată de ceilalţi studenţi. Cei mai mulţi oameni şi-ar fi schimbat atitudinea atunci, dar nu şi eu. În schimb, am deci să fac cum vreau eu şi am cerut permisiunea de a vorbi înaintea cursului de drept al proprietăţii.
Am ieşit în faţa unui amfiteatru de o sută de oameni şi i-am invitat pe toţi să participe la dezbaterea noastră de miercuri despre dovezile care confirmă că Iisus a existat (nu o să ghiceşti de ce parte a dezbaterii ne aflam). Ceilalţi au răspuns invitaţiei mele cu priviri stânjenite şi tăcere, iar eu m-am întors în spatele sălii.
La scurt timp a urmat evenimentul preferat al studenţilor religioşi: săptămâna religiei. Ne propuneam să transmitem cuvântul Domnului tuturor studenţilor şi am dat tot ce-i mai bun din noi ca să reuşim asta. Am lipit postere, am ridicat corturi, am organizat dezbateri şi întâlniri. Desigur, totul a fost degeaba. După cum a spus şi Paul McCartney: „Nimeni nu s-a pocăit”. Dar noi am ţinut cu dinţii de credinţa noastră şi ne-am spus: „La anul. La anul va fi mai bine”.
Optimist din cale afară (vorbim totuşi de o persoană religioasă), m-am oferit voluntar să le fac turul universităţii bobocilor de anul viitor. Nu m-am gândit prea mult înainte să iau decizia asta, dar cumva am luat-o. Ne-am amplasat o masă la intrarea în campus, ne-am pregătit flyerel, ne-am îmbrăcat în tricouri polo şi ne-am pregătit zâmbetele. Îi salutam pe oameni, îi chemam la noi, le dădeam tot felul de argumente şi le vorbeam de Dumnezeu, dar pe toţi i-a durut în pulă. Se fereau de noi ca de ciumă.
Citeşte şi: Hip hop creştin românesc: un ghid pentru curioşi şi plictisiţi
După experienţa asta oribilă şi anul ce a urmat, am renunţat la religie. Am scris şi un articol în VICE despre asta. Pot să zic că a fost o uşurare totală. Nu mai încercam să le bag pe gât oamenilor credinţa mea, nu mă mai simţeam vinovat că nu vorbesc îndeajuns de mult despre Iisus şi nu mai trebuia să împart flyere. Sigur, era un pic cam târziu ca să mai fiu acceptat de colegii mei de facultate, dar măcar nu puteam ajunge mai rău de atât.
Faptul că m-am alăturat unui club universitar nu a fost cea mai bună experienţă din viaţa mea. De fapt, s-a dovedit a fi unul dintre cele mai umilitoare şi demoralizatoare lucruri pe care le-am făcut din proprie iniţiativă. Amintirile astea mă vor bântui pe veci. Acum, mi-e milă de toţi studenţii bine intenţionaţi care se oferă voluntari pentru a fi ghizii bobocilor şi la fel ar trebui să îţi fie şi ţie. Nici măcar nu pot să îi privesc în ochi.
Traducere: Mihai Niţă
Urmăreşte VICE pe Facebook.
Citeşte mai multe despre religie:
Ora de Religie traumatizează copiii
Religia în școli. Ce spun elevii
5 motive pentru care ar fi bine să nu-ţi dai copilul la ora opţională de religie
România nu are religie de stat, dar se poartă ca și cum ar avea
