În funcție de orașul în care trăiești din România, într-o măsură mai mică sau mai mare a ajuns și la tine moda analogului. Adică, toate chestiile vechi pe care credeam că le-am lăsat în secolul 20 au revenit mai kitschoase și mai scumpe. Încep să apară mai multe aparate foto instante, cu poze mai proaste decât alea făcute cu cel mai ieftin telefon. A fost o vreme – doamne ajută că foarte scurtă! – în care oamenii își cumpărau un receptor pentru telefonul MOBIL. Ceea ce m-a făcut să cred că nicio idee proastă nu e proastă până la capăt, ba chiar devine foarte bună când reușești s-o vinzi cumva.
Anul ăsta am revenit la un festival internațional de tehnologie, același pe care îl mai văzusem prin 2016. Multe chestii futuriste, o minunăție, mi s-a părut că viitorul capătă o oarecare formă. Apoi am dat de epidemia de analog reinterpretat. Ba chiar și scria pe un perete: fabuloșii ani ‘80. Nu i-am prins, în România sigur n-au fost fabuloși, dar am prins nițel din anii ‘90 și nu-i regret în vreun fel.
Videos by VICE
Așa, și cum mă plimbam eu printre standuri am ajuns într-un fel de oază a kitschului, o gaură neagră unde vedeai plastic poleit și chestii pe care n-ar trebui să cheltui bani niciodată. Boxe wireless ca-n anii ‘90, pick-up-uri care se dezmembrau la o adiere de vânt și Kodak care a făcut un scanner mobil pentru pozele pe film (pentru c-o să înceapă să producă filme multe iar). Așa c-am căutat să-nțeleg unde merge lumea asta și ce-i nebunia asta cu revenirea analogului.
Dragostea pentru analog n-ar trebui să existe
Acum un an, Marea Britanie era șocată că muzica pe vinil e mai cumpărată decât a fost vreodată în ultimii 25 de ani. Trendul ăsta a ajuns și la noi în ultimii cinci ani, cu tot felul de albume scoase pe vinil și cu tot mai multe versiuni de pick-up din care să alegi. Am primit și eu unul cadou, că am povestit cu o oarecare bucurie cuiva despre cum am ascultat într-un studio foto niște muzică pe vinil. Am descoperit că ăsta al meu costă peste 650 de lei.
Încă nu l-am folosit, are aproape un an, pentru că nu are difuzor încorporat și niște boxe de bun-simț costă vreo 200 de lei. Adică să cumpăr imitație de analog, ca să ascult niște muzică cu defecte.
Un amic și-a cumpărat a doua boxă de pe Amazon, pentru că are design retro și butoane fizice pe care să dai volumul mai tare. Altfel, se conectează la calculator sau telefon, ca să pună muzică.
Mi-am cumpărat singur un aparat pe film, c-am vrut să încerc. Nu-i mare bucurie, că nu-i la fel de rapid ca astea digitale, costă filmul, costă developarea și scanarea și nu strâng decât cu vreo 20% mai multe like-uri pe Facebook sau Instagram dacă zic că-s pe film cadrele. Am și aparat foto instant, tot cadou, care a ajuns în sertar după două luni de folosire și vreo 300 de lei cheltuiți pe cadre.
Am folosit și noul Nokia 3310. N-are nimic din farmecul ăluia vechi, pentru că, între timp, chiar nu mai e o bijuterie a tehnologiei. E un telefon limitat, vag util pentru cineva care crede că un smartphone îi suge sufletul și viața socială și-l face să stea numai pe net și jocuri.
Toate astea au culminat cu prima mea revistă porno cumpărată în urmă cu o săptămână. Am văzut că la chioșcul de ziare nu vând reviste d-astea minorilor, așa c-am vrut să mă simt bine că nu-s minor. Cele din vitrină erau 25 de lei, așa c-am cerut-o pe cea mai ieftină: 16 lei. Am crezut că iau revistă porno și m-am ales cu șase DVD-uri cu filme porno. Nimic spectaculos în ele, nimic din ce n-aș vedea deja pe net.
The New York Times a scris ceva mai serios de migrația dinspre digital spre analog. Un citat relevant mi s-a părut ăsta: „Analogul, deși mai greoi și mai costisitor decât alternativele digitale, oferă o experiență mai bogată pe care n-o poți obține pe un ecran digital”. Continuă ideea cu cititul de cărți, care te pun să dai pagini, să faci semne de carte, să vezi coperta, să te bucuri sau să urăști mirosul și, pe scurt, să ai o dimesiune fizică a lecturii.
Într-adevăr, unele lucruri sunt mai mișto în mediu analog decât digital, cum ar fi cititul. Altfele, majoritatea, sunt jalnice în formă analog, acum, reinterpretate și vândute nostalgicilor. Cei de după 2000 nu știu cum erau înainte, așa că uite un public disponibil. Cei din anii ‘90 încep să aibă bani și cum copilăria a fost o vreme lipsită de griji vor să revină la ea. Pe scurt, oamenii sunt acum ca niște măgari în fața cărora sunt niște morcovi.
Nostalgia te face să te agăți de orice nimic pe care ți-l vând alții
Nu cred c-o să dispară prea curând tehnica asta cu vândutul de nostalgie. Muzica veche e remixată, Tarantino probabil că mai pregătește un film tras pe film, vinilurile vor fi tot mai multe, iar pozele instant vor prinde bine la nunți, botezuri și hipsteri. Apoi sunt companiile mari care vor un vârf de vânzări la un moment dat, așa că revin la etichete, denumiri, rețete vechi.
Iritarea mea m-a făcut să dau și peste un articol local în care un tip a explicat de ce întârzie viitorul. Bine, el a vorbit ceva mai serios, despre ajuns pe Marte, teleportare și tehnologie la greu. Eu mă rezum la ceva mai imediat și viitorul ăsta întârzie și pentru că oamenii sunt extrem de conservatori.
Acum am ajuns la chestia cu analogul. După ce trece primul val al tinereții, oamenii încep să se gândească la moarte și asta îi sperie. Îi sperie și avansul tehnologic și atunci se agăță de ceva care-i cât de cât familiar. De-un pick-up din plastic, de-o poză Polaroid sau de-un telefon cu disc.
Toate astea fac, pe termen lung, să apară tot felul de nișe de muls bani pe buna practică a consumerismului și la final să nu câștigi nimic. În loc să fie vorba de-o eficientizare, e o stagnare. E ceea ce încă fac unii români, de exemplu: au bani pe card, dar îi scot de la bancomat și plătesc cash. Bine, acolo ține și de educație, dar la o scară mai mare e vorba de conservatorism prost direcționat și teamă de nou.
E o diferență fundamentală între piese de colecție și obiecte de uz cotidian
În toată lumea analog vs. digital intră și oamenii care colecționează. Sunt cei care iau mașini vechi, le repară, le dau o vopsea nouă și le readuc la viață. Acolo ai baza inițială. E ca și cum ai cânta la o vioară Stradivarius. E originală, are o însemnătate, nu-i o replică fabricată în China.
Se prea poate ca dragostea pentru analog să vină și din impresia că lucrurile, înainte, erau făcute mai bine. Bunicii au avut frigider care i-a ținut 20 de ani, pat care i-a ținut 50 de ani și genți de voiaj utile și acum.
Da, țineau mai mult și pentru că nu ajunsese consumerismul o componentă importantă în economie. Asta a dus la scăderea prețurilor, dar și la o degradare mai rapidă. E ceea ce americanii numesc „planned obsolescence”, adică produse cu durată limitată de viață. Acum 15 ani făceai credit pentru frigider și te ținea cel puțin 10 ani, acum iei unul cu jumate din salariul mediu pe economie în România și e bun de vreo trei-cinci ani.
Așa că acum suntem în punctul în care analogul ți-e prezentat ca și când ar fi Dumnezeu pe Pământ și tu ești dispus să spargi mai mulți bani decât pe lucruri digitale. Asta ridică și cota colecționarilor, dar și duce la făcut de bani pe seama unor branduri moarte (vezi Nokia, controlat de HMD Global, vezi Pegas și toate campaniile publicitare despre „alimente ca pe vremea bunicii”).
