Încă suntem în anul Centenarului, dar după bătăile de la protestul din august și mascarada referendumului din octombrie, pare că am uitat cu toții despre Marea Unire. Domeniile online dedicate proiectelor sunt încă scoase la vânzare, evenimentele trec pe lângă noi și anul se termină în nici două luni.
Am mai scris despre necesitatea de a vorbi despre contribuția minorităților în anul Centenarului, astfel că weekendul ăsta mi-am propus să particip la o lansare de carte destul de inedită – Cartea de aur a eroilor musulmani jertfiți sub tricolor. Campaniile 1916 – 1919 și 1941 – 1945, de colonel (în rezervă) Remus Macovei. În contextul în care discursurile dominante referitoare la Centenar sunt toate cu iz etno-naționalist, evenimentul ăsta vine ca o alternativă necesară. Nume turcești precum Osman, Mehmet sau Suliman, pe care de obicei le auzi doar la orele de istorie, ca inamici ai țărilor românești, sau prin serialele de la Kanal D, le vei vedea cu total alți ochi după ce vei citi cartea asta.
Videos by VICE
Lansarea cărții a avut loc sâmbătă, pe 3 noiembrie, la Facultatea de Istorie a Universității din București, iar gazda a fost Centrul de Studii Turce din cadrul facultății. Asociația Cultura+ din Constanța și Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” Filiala Constanța au contribuit la realizarea cărții cu sprijinul financiar al Departamentului pentru Relații Interetnice al Guvernului României. Recunosc, ca pacifist convins (poți folosi aici orice altă etichetă, inclusiv cea de soroșist) aveam o oarecare strângere de inimă înainte de a ajunge la evenimentul de lansare. Nu știu despre voi, dar când aud de jertfă și eroi, imediat mă gândesc la regimuri totalitare puse pe război. Spre surprinderea mea, de data asta nu a fost cazul.
Când am ajuns, sala era deja plină, iar media de vârstă a participanților era peste 50 de ani. Nu mă așteptam la altceva, având în vedere subiectul. După introducerea făcută de gazdele de la Centrul de Studii Turce, am asistat la un mic discurs al generalului Nezir Gelaledin, primul general musulman din Armata Română și omul care a organizat înmormântarea Regelui Mihai. Acesta a citit Proclamația Regelui Carol I către dobrogeni, făcută la 1878, când Dobrogea revenea României. O proclamație destul de liberală în contextul în care a fost creată, chiar dacă colonizarea ulterioară a Dobrogei spune altceva, iar genocidul cultural comis de către comuniști în Dobrogea se resimte și astăzi.
Discursul autorului a fost foarte uman și sincer. A recunoscut că nu este istoric, dar că are o pasiune pentru cercetare a istoriei militare. Pe lângă diversele povești despre comunitatea turco-tătară din Constanța și despre soldații români musulmani din cele două războaie, ce mi-a atras atenția a fost că abordarea prin care a fost creată cartea a fost una socială.
„Am publicat cartea în anul acesta, Centenar, tocmai pentru că sunt foarte multe activități cu caracter mai mult de propagandă. Nu sunt activități de suflet, făcute pentru oamenii simpli, care au creat această istorie. Pentru că 95% dintre cei care au luptat în Primul Război Mondial erau plugari și 60% nu știau să scrie. Dar ei sunt cei care au salvat, ca de atâtea ori, România.”
Tot el a povestit despre o familie de eroi musulmani care au luptat în Primul Război Mondial, Selim și Kiazim Abdulachim. Selim era fratele mai mare, în regimentul 9 vânători, comandant de companie și se afirmă în luptele de la Pazardzhik (Bulgaria), unde își salvează comandatul de regiment, maiorul Vladoviceanu. În lupta următoare, când unitatea lui s-a confruntat cu militari turci din divizia 25, era să fie împuns cu baioneta de un soldat turc, dar s-a apărat cu mâna stângă și a rămas fără două degete. Fratele său mai mic, Kiazim, moare la Mărășești, iar Selim supraviețuiește războiului, iar ulterior devine primul musulman în Parlamentul României.
După discursul autorului au urmat câteva intervenții din sală. Două dintre ele, cel puțin pentru mine, au fost destul de trippy. Prima intervenție a venit din senin, fără nicio introducere, presupun că vorbiseră deja cu organizatorii. Astfel, un domn îmbrăcat într-un costum alb a recitat timp de câteva minute o odă autorului. Frumos, elegant cât de cât, dar foarte neașteptat.
A doua intervenție a fost de-a dreptul halucinantă. Un anume Vasile Zărnescu s-a introdus publicului prin faptul că a lucrat la SRI (nu știu dacă îl mai ții minte, dar e ofițerul care a scris o carte care nega Holocaustul) și vine din partea Fundației Academia Dacoromână. Acesta i-a înmânat două diplome autorului cărții, din partea fundației: „doctor în dacologie” și „părinte al patriei” pentru activitatea sa științifică. Nu, nu fac mișto de tine, exact asta s-a întâmplat. Un eveniment despre istoria României fără dacopați e ca nunta fără lăutari.
Ultima intervenție din public ne-a dus înapoi de pe meleagurile pseudoștiinței cu povestea unui domn tătar, care la 90 de ani se ținea mai bine decât mulți tineri – inginerul Șefcati Abduraim. Acesta ne-a povestit, cu lacrimi în ochi, despre evenimentele de la 1941, din Constanța, orașul său natal. Mai exact, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, casa lui a devenit centrul de încorporare pentru soldații tătari veniți din satele din jurul județului, iar la 13 ani, el avea datoria să-i conducă pe soldați la poarta regimentului, unde, din spusele lui, doar foarte puțini s-au întors înapoi.
Evenimentul s-a terminat în această notă, cu intervenția celor despre care e cartea și a căror contribuție la crearea României moderne e adesea ignorată.
