Arta lui Daniel Ginns mă face să mă simt foarte inconfortabil

Daniel Ginns e un artist londonez care pictează, desenează și sculptează fete anorexice, carne crudă și carcase de animal spulberate. Arta lui cade în acea categorie considerată pe jumătate frumoasă, pe jumătate tulburătoare și supărătoare. Ca și cum te-ai uita la un ou ochi care arată perfect și când muști din el, îți dai seama că e, de fapt, un fetus avortat care a fost încălzit în apă cu oțet câteva minute.

Am vrut să știu ce minte se ascunde în spatele acestor opere de artă, așa că l-am sunat pe Daniel să vorbim.

VICE: Salut, Dan. Arta ta e și frumoasă, și scârboasă – de ce?

Daniel Ginns: E bazată pe ideea de a face chestiile morbide să arate drăguț. Am fost fascinat dintotdeauna de ideea de animale călcate de mașină pe stradă. E ciudat, pentru că textura interiorului unui animal nu se compară cu nimic. Am început să desenez carne din obișnuință și acum e subiectul meu preferat.

Ce alte chestii te-au motivat să desenezi?

O vreme am crezut că contractasem HIV și am început să desenez un personaj cu două guri. Avea o gură unde trebuie și una în locul pulii. L-am desenat o grămadă de vreme.

Dar n-ai avut HIV, de fapt?

Nu. Practic, m-am mutat în Australia să mă întâlnesc pentru prima dată cu tatăl meu biologic, m-am oprit în Bali și mi-am tras-o cu niște gagici. Am început să vomit, am avut tot felul de dureri. Am căutat pe internet, ceea ce e cea mai mare greșeală pe care poți s-o faci, și am descoperit că aveam multe simptome ale virusului HIV.

N-am vrut să-i zic lu maică-mea s-o îngrijorez, așa că i-am zis lui taică-miu pe care abia îl întâlnisem pentru prima oară în viață. A trebuit să aștept câteva săptămâni ca să-mi fac teste și am mers la terapie că deja aveam mintea varză. Am primit rezultatele și n-aveam nimic – totul era în capul meu. În perioada în care credeam că sunt bolnav, am stat doar în casă plângând de sărea cămașa de pe mine. Ca prostu’.

Nașpa. Se zice că experiențele astea nasoale te fac un bun artist.

Da, evenimentele traumatizante au un efect benefic asupra artei. Cred că cel mai nasol lucru pentru un artist e să nu i se fi întâmplat nimic rău – să fi avut o copilărie fericită, în răsfăț. Multe din desenele și picturile mele sunt inspirate de fotografii pe care le-am făcut. Încerc să mă inspir doar din fotografiile mele, dar e greu, pentru că internetul e plin de lucruri care mă inspiră, cum ar fi fotografii cu intestinele oamenilor. Îți dai seama că eu nu prea am cum să fac astfel de fotografii.

În lucrările tale apare des aceeași fată anorexică.

Da. Nu e muza mea sau ceva, e doar o tipă pe care o cunosc. Mi se pare foarte trist că e anorexică și am încercat să o fac să arate frumos. Îmi plac oamenii ciudați. Nu mă omor să fotografiez fete. Înainte făceam asta, că-mi plăcea să le văd dezbrăcate, dar de o vreme n-o mai fac.

Ce alte lucruri sinistre te motivează?

Câteva lucrări s-au bazat pe niște tripuri cu ketamină. Alea îți fut percepția. Mi se pare ciudat când vezi picturi făcute de oameni pe acid și folosesc culori ciudate, pentru că nu e niciodată așa. Cred că e foarte greu să descrii prin pictură un trip pe droguri. Nu știu dacă e posibil. Am desenat multe peisaje – chestii suprarealiste – dar încerc să nu mai iau droguri, pentru că lucrez mult mai greu din cauza lor.

La ce lucrezi acum?

La sute de chestii. Inventez tot felul de sisteme de desenat. De exemplu, am umplut o pagină A4 cu liniuțe cu un stilou de 0.1. Am început să urmăresc linia hârtiei cât de aproape puteam, dar dacă făceam o greșeală cât de mică, trebuia să urmăresc greșeala cu următoarea linie. Mi-a luat trei ore, 50 de minute și 46 de secunde. Am pus pe fundal un album Kate Bush, dar s-a terminat după vreo 40 de minute. Deci la chestii d-astea lucrez momentan. E tâmpitizant uneori, dar eu le folosesc drept meditații.

Găsiți mai multe lucrări ale lui Daniel aici: danielginns.com.

Urmăriți-o pe Chloe pe Twitter: @chloecrossx

Traducere: Oana Maria Zaharia