Ipocrizia de care m-am lovit la sală ca persoană grasă care vrea să facă sport

În ajunul aniversării mele de 34 de ani, am luat o decizie care a fost insignifiantă pentru mulți oameni, dar nu pentru mine: mi-am făcut abonament la o sală din cartierul meu. Sătulă să am constant dureri de spate (jobul din fața calculatorului, anxietatea care tensionează muschii) și faptul că mi-am pierdut anduranța fizică de la prima carantină (stil de viață ultrasedentar, una dintre otrăvurile din viețile noastre) m-au determinat să vreau să-mi demonstrez mie că pot să onorez un abonament lunar și chiar să-mi placă să merg la sală.

Tot nu regret decizia și acum nici nu-mi pot imagina să trăiesc fără să merg de două ori pe săptămână la sală, să-mi fac antrenamentele cardio, să-mi construiesc mușchii abdominali ca să mă eliberez de durerea de spate (sunt bine ascunși, dar sunt acolo) și să dorm. Ce anume m-a făcut să fac asta? Sunt grasă. 

Oamenii grași au adesea o relație conflictuală cu sportul. Orele de sport lasă în spate amintiri umilitoare și convingerea profundă că avem niște corpuri care sunt doar un bagaj urât. Doctorii, familia și reclamele ne amintesc constant că trebuie să slăbim sau vom muri de atac de cord în cinci ani, dar când Nike arată modele plus-size, un jurnalist scrie un articol în care face mișto de femeile grase pentru care au fost făcute aceste haine. O personalitate conservatoare scrie pe Twitter pentru cele două milioane de abonați ai săi că nu, să bei Gatorade în timpul claselor de yoga nu e „sănătos”, cu o ilustrație cu o femeie grasă stând în cap. Ar fi avut acest bărbat aceeași reacție la clipul cu o persoană slabă care bea aceeași băutură în timpul antrenamentului? Întrebare retorică, bineînțeles. 

Această femeie de a cărei imagine s-a luat nu e chiar oricine, ci Jessamyn Stanley, profesoară de yoga și autoare americană cu peste 400 de mii de urmăritori pe Instagram, unde se prezintă ca fiind „Beyonce a yoga” - pe bună dreptate. După ce a descoperit Bikram yoga în 2011, a început să practice regulat doi ani mai târziu. Într-un interviu pentru The Cut din 2015, a explicat cum și-a găsit locul fără să aibă „corpul tipic pentru yoga” (slab, alb și tonifiat) și că studiourile de yoga ar trebui să fie mai accesibile persoanelor care sunt în afara acestei norme. Trebuie să ai mintea înfundată cu stereotipuri grasofobe ca să scrii pe o rețea socială că Jessamyn Stanley nu e „sănătoasă” când reușește să mențină Sirsasana ca și cum ar fi o poziție ușoară. Pentru ea ai nevoie de multă flexibilitate și forță musculară. Toată greutatea corpului este ținută pe cap și pe antebrațe, este necesar să ai grijă să nu-ți distrugi cervicală în timpul efortului. N-are nimic de-a face cu Getorade. 

Jessamyn Stanley îmi amintește că, dacă nu pot să mențin o poziție simplă de yoga, nu e fiindcă bazinul meu e prea greu ca să-l pot ridica, ci doar că trebuie să continui să practic în mod regulat. Îmi amintește că morfologia și greutatea mea nu sunt obstacole în întărirea mușchilor și echilibrului. Îmi mai amintește și că prea mulți oameni nu pot înțelege că putem fi și grași și atletici și că ar trebui să se oprească din a ne mai impune sfaturile lor nesolicitate despre stilul nostru de viață real sau imaginat și să nu mai încerce să ne umilească în public de parcă am mai fi încă la școală. 

Experiența mea se aplică doar mie și oamenilor cu o constituție similară cu a mea. Port 48 la haine, uneori puțin mai mult în funcție de brand (în general sport - ironia). Știu de unde să-mi cumpăr hainele de care am nevoie fără să caut prea mult și fără un cost adițional semnificativ. Trebuie să schimb câteva poziții ca să-mi acomodez burta și să pot să respir corespunzător când fac yoga sau barre pe podea, dar, în rest, totul este accesibil pentru mine, de la intrarea la sală până la cabinele de duș.

Când mergeam în mod regulat la piscină mi-era mai puțin teamă, probabil datorită cadrului mai puțin intim și fiindcă odată ce eram în apă corpul meu devenea la fel de ușor ca al unei persoane slabe mulțumită legii lui Arhimede. Când mi-am făcut abonament la sală, mă temeam să nu fiu prost primită de o echipă de antrenori care mi-ar putea vorbi doar despre pierderea grăsimii sau aș putea primi priviri și remarci malițioase de la alți membri ai clubului. Niciuna dintre lucrurile astea nu mi s-a întâmplat. 

Eve, antrenoare la o sală similară cu cea unde merg eu, îmi spune că a învățat în timpul formării „să chestioneze persoana care vine să viziteze sala pentru un posibil abonament sau în timpul evaluării după înregistrare, ca să afle de ce a decis să vină. Nu deduce că a venit acolo ca să slăbească. Lucrează într-o sală unde nu există oglinzi, ceva destul de comun în sălile de sport din prezent. Scopul este de a liniști clientela complexată de corp sau performanța sportivă. Nu am întrebat pe toată lumea pe care am cunoscut-o la sală în ultimele câteva săptămâni ce părere are de lipsa oglinzilor, dar văd oameni destul de în vârstă și cu corpuri variate, lucru care mă face să cred că e ok pentru majoritatea. Faptul că nu sunt singura persoană grasă mă liniștește întotdeauna (și nu cea mai tânără, dar ăsta e alt subiect). 

Pe lângă depășirea blocajelor legate de grasofobie (cum ar fi „sunt prea grasă să fac sport, care mai e scopul”, „voi fi ridicolă dacă rămân fără aer și transpir prea rapid” sau „am nevoie să mă schimb fiindcă sunt supraponderală și mi-e rușine de asta fiindcă nu vreau să fiu percepută că aș avea un corp invalid”), pentru alte persoane este necesară o adaptare reală ca să practice sportul dorit. Dificultățile încep chiar dinainte de a iniția orice mișcare.

„Niciun brand tehnic de sport nu produce haine adaptate pentru mărimea mea, 64-66, îmi explică Marion, așa că folosesc outfituri care sunt scumpe (care au un preț în plus pentru mărimi mari), care se strică rapid (fiindcă nu sunt special concepute ca cele tehnice) și care nu sunt niciodată bine făcute sau confortabile. E un adevărat coșmar să-mi găsesc un costum de baie pe mărimea mea și, dacă găsesc unul, va rezista numai una sau două luni.” O aventură costisitoare în timp și bani pentru această femeie pentru care mișcarea este o parte integrală din viața și echilibrul său și al cărei buget lunar este departe de a fi mare. O problemă comună pentru multe persoane grase.

În prezent, Marion practică în mod regulat baschet, înot și yoga. Îi place, de asemenea, să se plimbe în natură și să danseze. „Plăcerea din activitatea sportivă mă ajută enorm.” Un criteriu real când totul sau aproape totul face practica mai complicată decât pentru persoanele slabe. Pe lângă lipsa hainelor adaptate pentru mărimea ei și distanța geografică pentru anumite spații sportive („Sunt norocoasă că am găsit un club de baschet grozav, dar trebui să merg 80 de kilometri săptămânal ca să ajung acolo”), lucru costisitor, Marion are de-a face și cu locuri și echipamente care nu sunt construite pentru oamenii de mărimea sa. „Aparatele cu greutăți nu sunt construite pentru volumul burții și al picioarelor mele. Brațele mele se lovesc de marginile benzilor de alergat, mă chinui să intru în sală, scările de la piscină sunt prea înguste sau nu sunt îndeajuns de puternice ca să-mi susțină greutatea. Nu pot mereu să mă așez ca să-mi pun sau să-mi scot papucii la piscină, vestiarele sunt prea înguste, prin anumite zone nu încap. N-am găsit niciodată o bicicletă care să-mi susțină greutatea la un preț acceptabil și niciun comerciant specializat nu a reușit să mă ghideze… Pe bune, lista e prea lungă.”

Întotdeauna există cineva care să-ți spună - într-un mod mai respectuos sau nu - că trebuie să faci sport ca să slăbești, dar când vine vorba de a face spații, echipamente și haine accesibile pentru toate persoanele grase (nu doar pentru oamenii grași și mici ca mine) nimeni nu face nimic. 

Incluziunea este motivația primară pentru Alice Clerc, o profesoară de yoga din Paris care susține ore și online pentru colectivul Gras Politique de mai bine de doi ani. „Am avut în minte asta de când m-am apucat. Am reușit să vorbesc despre incluziunea persoanelor grase cu unul dintre antrenorii mei. Mi-a spus că și-a adaptat munca pentru persoanele grase după yoga prenatală. Poate ajuta, dar să fii grasă sau gravidă sunt situații atât de diferite. Când ești gravidă te temi să apeși pe burtă, în timp ce o persoană grasă vrea doar să poată să facă sport într-un mod mai accesibil.”

În practică, Alice pregătește în jur de 20 de ședințe pe săptămână, în funcție de public. „Pentru Yogras mă gândesc la toate opțiunile, de exemplu pentru persoanele care nu se pot lăsa pe încheieturi deloc sau care stau prea mult pe ele. Întreb mereu la începutul ședinței dacă cineva are vreo limitare. Cu practică, găsesc întotdeauna modalități de adaptare. De asemenea, trebuie să creez un spațiu de practică în siguranță, fiindcă uneori poate fi dificil pentru unele persoane, dar nu ar trebui să resimtă asta ca pe un eșec.” La polul opus de atmosfera umilitoare de la orele de sport din copilăria noastră. 

Alice se plânge de lipsa implicării globale: „Lucrurile se mișcă prea încet!” Cu toate astea, citează Ayu Yoga School și munca profesoarei de yoga Claire Castagne ca exemple de antrenamente mai incluzive pentru oamenii grași, axate pe plăcerea practicii și nu pe pierderea în greutate cu orice preț, sau pe mișcări potrivite pentru fiecare individ. Speră că acest mod de a preda yoga și sportul în general va deveni o majoritate.

Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.