10 chestii despre București pe care încă nu le-nțeleg, deși locuiesc aici de un deceniu

Am venit la București ca profesor de engleză din Martea Britanie în anii ‘90, am mai ajuns de câteva ori în vizită, ca turist, m-am reîntors ca jurnalist, iar apoi mi-am făcut o familie în capitala României.

Când eram aici în anii ‘90, taximetriștii mă-ntrebau: „Ai venit pentru fete, nu?”. Când m-am întors, după zece ani, mă-ntrebau: „Ai venit pentru imobiliare, nu?”. Dar în ultimul timp, de la criza financiară din 2008 încoace, nu mă mai întreabă decât:

„De ce-ai venit?”.

Românii îmi repetau adeseori vechea glumă despre Italia sau Franța, cu referire la propria țară: „Frumoasă țară, păcat că-i populată”. Când vine vorba despre București, însă, poți s-o dai invers: „Minunați oameni, păcat de oraș”. Cel mai de preț bun al orașului cred că sunt locuitorii lui talentați, educați, metropolitani.

Probabil de-asta încă locuiesc aici momentan, cât încă se mai poate. Dar dacă orașul nu-și rezolvă căcaturile, oamenii ăștia minunați o să-și continue exodul către Londra, Berlin și Cluj.

Între timp, Bucureștiul îmi pare un oraș blocat într-un stadiu precar de dezvoltare. E ca și cum un arhitect-șef ar fi avut un concept urban genial, într-un stil coerent, și ar fi vândut ideea autorităților, care-au comandat începerea lucrărilor la fundații și au ridicat primele clădiri. Numai că, după câțiva ani, autoritățile l-au dat afară pe arhitect și-au adus unul nou, care avea un concept urban genial, într-un stil coerent - chiar mai bun decât precedentul, care a vândut ideea autorităților, care-au comandat începerea lucrărilor la fundații și-au ridicat primele clădiri, dar le-au lăsat în picioare și pe cele ale fostului arhitect. După câțiva ani, acest al doilea arhitect a fost dat afară și-a venit altul, apoi altul și altul, lăsând Bucureștiul într-o stare de flux, în care, în același timp, nu se schimbă nimic.

A rezultat un oraș-hibrid alcătuit din viziuni alternative, astfel încât, atunci când te plimbi pe străzile lui, pare că există un conflict constant între diversele stiluri, materiale și tipuri de infrastructură. Pe de-o parte e enervant și absurd, pe de altă parte, e eclectic, original și unic.

Mulți turiști și locuitori spun că orașul e urât - dar e urât în același fel în care vorbește lumea despre adolescenții care-și jegoșesc adidașii, își ciufulesc părul sau își ascund fața sub un breton, o grimasă, o bosumflare și-o înjurătură - dintr-o perspectivă convențională, dacă se pun la punct, puștii ar putea fi drăguți, dar dintr-una neconvențională, de ce-ar trebui să fim atât de conservatori cu concepțiile asupra a ce e frumos?

Orașul pune la încercare răbdarea locuitorilor, îi chinuie, îi înșală și-i răsplătește prea puțin. Am încercat să înțeleg Bucureștiul, dar, după ce-am trăit aici mulți ani, iată ce continuă să n-aibă niciun sens pentru mine.

De ce-și tot schimbă orașul ăsta numele de străzi și parcuri, de pildă din Parcul Herăstrău în Parcul Regele Mihai sau din Bulevardul Unu Mai în Bulevardul Ion Mihalache? Înțeleg că-s mize politice în joc, dar pare că rolul Primăriei e să trolleze Google Maps.

Acum câțiva ani, când eram la Piața Unirii, trebuia să găsesc Strada Poterași, care era în apropiere, și am întrebat trecătorii cum ajung. M-au trimis în direcția Parcului Tineretului, pe Dimitrie Cantemir, și mi-au zis: „E imediat după Cafe Budapesta”. Am mers un sfert de oră pe Dimitrie Cantemir și tot n-am dat de Cafe Budapesta. Am ajuns la Parcul Tineretului.

Am întrebat din nou oameni cum ajung pe Strada Poterași și m-au trimis înapoi, în direcția din care venisem, spunându-mi: „E chiar mai sus, pe dreapta, înainte de Cafe Budapesta”. După ce m-am trezit din nou la Piața Unirii, mi-am dat seama că Cafe Budapesta nu mai există.

Dar oamenii care locuiau în zonă nu știau ce se afla în locul acelui punct de reper, pentru că nu le lăsase nicio impresie. Le era mai simplu să se orienteze după localuri care fuseseră acolo înainte - ca și cum înțelegerea lor asupra tramei urbane era blocată în trecut, dar în continuare reală.

În Marea Britanie se bate lumea să-ți dea indicații corecte de orientare și, deși poate că e mai valoros, la modul practic, e mult mai puțin poetic.

E greu să dai de o stație de autobuz în București. Nu pricep de ce orașul le ascunde. Pe străzile principale, sunt deghizate în reclame pentru bănci, servicii de streaming și companii telefonice. În zonele mai puțin aglomerate, sunt mici romburi metalice bătute în cuie pe stâlpii de iluminat stradal, adeseori sunt îndoite, stricate sau ascunse de câte-un copac.

Dacă vreau să iau autobuzul, rătăcesc pe străzi și le vânez, iar când zăresc unul, alerg după el, în speranța că o să oprească lângă mine și o să am destul timp să mă și sui.

Când reușesc să găsesc o stație de autobuz, nu conține nicio informație despre traseul autobuzului sau orele la care vine. Ca britanic, sunt obișnuit cu excesul de informație - hărți, programe orare și un afișaj cu o matrice cu puncte, care indică ora exactă la care sosește autobuzul. Asta ne permite să ne plângem când lucrurile nu merg cum ar trebui.

Dar aici, tot ce am este un număr și speranța.

Zici că e cea mai tristă loterie din lume.

De ce există atâtea bariere între zone care nu-s deloc împărțite? În jurul blocurilor există garduri care separă trotuarele de pământ - adeseori e doar un petic de noroi sau iarbă netunsă, de multe ori plină de gunoaie. Uneori nu e niciun pic de spațiu între mașinile parcate pe trotuar și gardurile care împrejmuiesc pământul. Cetățeanul pare mai puțin important decât mașinile sau noroiul.

În aproape toate clădirile nerezidențiale există paznici care patrulează clădirea și spațiile adiacente, în condițiile în care nu există mare lucru - sau chiar nimic - de valoare. De altfel, singurul lucru de valoare din țara asta s-ar putea să fie industria angajării de paznici.

În parcuri există porțiuni de gazon pe care oamenii nu au voie să calce, dacă sunt noi și proaspete, și există plante pe care copiii n-au voie să le atingă, copaci în care nu se pot cățăra. Pe finalul anului trecut, când s-a deschis Parcul Timișoara din Militari, semnele din iarbă avertizau: „Peluză închisă! Nu călcați pe iarbă, interzis accesul cu animale de companie”. Cu toate astea, pe gazon se aflau personaje Disney uriașe, din plastic, printre care Olaf, omul de zăpadă obsesiv-compulsiv din Frozen - în lumea Disney, cu animale vorbitoare care se comportă ca oamenii, el e singurul, unicul, solitarul animal de companie.

De ce cred cerșetorii și oamenii fără adăpost că au mai multe șanse să primească bani de la trecători dacă țin în mână o bucată de hârtie? Săptămâna trecută, un bărbat cu o copie xerox după buletin, pusă într-un chiloțel transparent din plastic, mi l-a băgat sub nas și mi-a cerut un leu pentru pâine. Devine astfel argumentul lui mai legitim? O altă strategie e să aibă la ei o cutie de medicamente și o scrisoare de la un medic în care se spune că au cancer. Uneori e păcăleală, alteori nu. În orice caz, de parcă cerșitul de bani n-ar fi îndeajuns de umilitor, oamenii ăștia simt că merită să primească mărunțiș doar dacă se și supun la umilința de a-și spune toată povestea de viață și istoricul medical. E deprimant până la cer.

De ce anumite străzi, care ar trebui să aibă un singur nume, primesc două sau trei nume diferite? De pildă, când pietonii vorbesc despre Blv. Magheru, bulevardul central al orașului, el se transformă în Blv. Bălcescu, iar apoi în Blv. Brătianu. În apropiere de Universitate se află Strada Jean Louis Calderon, denumită după un jurnalist francez ucis de un tanc la Revoluție. Acum câțiva ani, a fost împărțită în două, iar astăzi jumătate e Strada Dimitrie Gerota, ceea ce înseamnă că afacerile de pe stradă au acum două adrese - cea actuală și precedenta - „Strada Dimitrie Gerota (fostă Jean Louis Calderon)”.

Dar, în același timp, există străzi cu un singur nume, despărțite de un zid sau de o altă stradă. De exemplu, Strada Vulturilor, care cotește la 90 de grade înainte să se continue cu o altă stradă, Strada Parfumului, și apoi reapare 20 de metri mai târziu. Atenție la strada asta. Refuză să joace după reguli. Le vânează pe celelalte și n-o să-și oprească atacul până când n-o să se numească toate străzile din București Strada Vulturilor.

Pe Calea Griviței există o trecere de pietoni care, de ani de zile, are dungi albe doar pe jumătate din drum. E ca și cum zebra și-a pierdut voința să-și mai termine călătoria până pe cealaltă parte a drumului. Pietonii au de ales. Pot să circule până-n mijlocul drumului, să constate că n-au dreptul să meargă mai departe și apoi să se întoarcă de unde au venit. Sau pot să meargă până-n mijloc și să rămână acolo, în picioare, ore, zile, poate chiar ani, în așteptarea Primăriei care să vopsească și restul dungilor.

Dintr-o perspectivă legală, trecerea de pietoni e cu probleme. Dacă un pieton suferă un accident auto, nu poate fi compensat decât pe jumătate din stradă. Așa că, nu uitați, dacă vă lovește mașina în timp ce traversați Calea Griviței, asigurați-vă că ați rugat un prieten să vă mute corpul pe partea din trecere cu liniile vopsite.

În practică, majoritatea oamenilor ignoră trecerea asta de pietoni, circulă pe unde vor să circule și doar tontului de britanic i se pare că e ceva ciudat acolo.

Acolo unde Calea Victoriei se întâlnește cu Piața Victoriei, în cartierul central de birouri al orașului, există un semafor la care pietonii trebuie să aștepte două minute și 49 de secunde ca să traverseze trei metri de drum. În Londra, timpul maxim de așteptare e jumătate pe-atât - 90 de secunde.

În timp ce pietonii așteaptă, mașinile se scurg pe Calea Victoriei de pe două benzi distincte. În felul ăsta, orașul indică oricui ar fi îndeajuns de prost încât să se miște prin București pe două picioare că modul lui de transport e de două ori mai puțin important decât cel pe patru roți. Mulți pietoni se aruncă cu capul înainte, atunci când nu vâjâie pe lângă ei nicio mașină.

În căutarea unei alternative, am mers 170 de metri în sus pe Calea Victoriei, până la următoarea pereche de semafoare, am traversat strada și am mers pe partea cealaltă, până vizavi de locul în care stătusem mai devreme. Cât mi-a luat? Două minute și 47 de secunde. Semafoarele astea ar trebui să aibă o plăcuță care să le spună pietonilor că, dacă vor să ajungă mai repede pe partea cealaltă, ar trebui să folosească zebra care-i un pic mai sus pe bulevard.

Sute de mii de evrei au fost uciși pe teritoriul României în al Doilea Război Mondial, laolaltă cu mii de victime rome. Memorialul elegant și discret închinat de Peter Jacobi acestui masacru de neuitat, un zid de beton care coboară către un spațiu închis, aflat sub nivelul străzii, e ascuns într-o mare de mașini. Pietonii care trec prin zonă nu pot să vadă decât turnul său înalt de 17 metri, turnat în metal, dar impactul vizitării unui loc care comemorează unul dintre cele mai tragice momente din istoria României e subminat de faptul că, până și aici, până și memorialul Holocaustului, e sufocat de mașini.

Pe cele mai multe clădiri există indicii despre trecut - antene satelit, reclama unei cofetării care nu mai există de un deceniu, o lucrare ștearsă de street art pe niște trepte de beton, un graffiti de-acum cinci ani care dialoghează cu un alt graffiti de acum trei ani și, ceva mai departe, unul de-acum o săptămână.

Nimic nu e lăsat să moară.

Dac-ar fi să scriu o poezie pe o latură a unui panou de siguranțe scos din uz, din centrul Bucureștiului, m-aș aștepta să mă întorc peste 20 de ani și să găsesc versurile în continuare acolo, iar panoul de siguranță în continuare nefolosit.

Orașul își expune toate straturile de istorie odată, ca nivelurile dintr-un șantier arheologic. Trecutul e omniprezent, de pildă printr-un telefon public stricat, un colac de cabluri încurcate sau pietrele de pavaj ale străzilor demolate din apropiere de Strada Uranus sau din Parcul Văcărești. Chiar și când comuniștii au încercat să radă trecutul cu planuri grandioase sau astăzi, când capitaliștii distrug și reconstruiesc orașul parcelă cu parcelă, orașul nu se poate abține să nu dezvăluie ce a fost.

Ar fi extraordinar ca această caracteristică înnăscută a orașului să fie păstrată, îmbunătățită și extinsă - s-ar putea ca ăsta să fie cel mai de preț bun al lui.

Ironia situației e că, deși orașul e atât de dornic să se expună, locuitorii săi sunt extrem de retrași. Mulți nu interacționează cu spațiul public și locuiesc în case ale căror balcoane închise îi despart de stradă, cu ferestre care se deschid în interior. Pare că oamenii refuză să creadă în existența spațiului public, mai puțin în mall-uri și parcuri. Nu e o critică. Au tot dreptul să nu interacționeze cu propriul oraș, dacă orașul nu invită la astfel de interacțiuni.

E cu-atât mai valabil, cu cât orașul își transformă până și cele mai prețioase locuri în panouri de reclame 3D. Piața Universității e nodul central al Revoluției și locul de desfășurare al mineriadelor. Aici au murit oameni pentru libertate. Este inima sacră a Bucureștiului. Cu toate astea, primăria a închiriat spațiul ca să promoveze bere și ciocolată, inclusiv pentru Lidl, la comemorarea a 30 de ani de la Revoluția poporului împotriva comunismului.

Pentru că orașul e dens, merg pe jos oriunde în București, adesea ore-n șir în fiecare zi, și înțeleg sufocarea produsă de mașini, garduri, reclame, șantiere de construcții și poluare, care-i respinge pe pietonii mai puțin masochiști. Când mă duc pe jos acasă, din centru, după ora 11 noaptea, chiar și vinerea sau sâmbăta, e posibil să nu trec pe lângă nimeni. Am senzația că orașul a fost abandonat de propriii săi locuitori. Mă face să mă întreb dacă o să vină vremea când voi merge pe străzi în fiecare zi și n-o să mai văd niciodată pe altcineva.