Sper c-ai început bine noul an și că te bucuri de toate minunățiile lumii moderne. Eu apreciez primele zile dintr-un an tocmai pentru că sunt atât de încărcate de semnificație istorică. De exemplu, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a fost oficial desființată pe 26 decembrie 1991, dar abia în primele zile din ianuarie 1992 poți spune că oamenii au pornit cu alt mindset la drum. Similar și cu ce s-a întâmplat în România, în 1990, după Revoluție și după ce regimul lui Ceaușescu a fost înlocuit cu altceva și oamenii au început să simtă, nu doar să vorbească, despre libertate. Știu, era un haos de nedescris atunci în București și în România per total. Au urmat alți ani, unii ar spune că zece, alții ar întinde perioada până în prezent, în care țara și oamenii și-au căutat un drum.
Mai e un alt moment important pentru România, marcat chiar de primele zile ale anului: aderarea la Uniunea Europeană. S-a întâmplat pe 1 ianuarie 2007. Până și premierul Nicolae Ciucă a ținut să prezinte un bilanț care îți arată ce-a însemnat această aderare și unde e România 15 ani mai târziu. Produsul Intern Brut al țării s-a triplat după aderarea la UE, de la 342,7 miliarde lei în 2006 la 1 190 miliarde de lei în 2021, iar PIB -ul pe cap de locuitor a devenit de aproape patru ori mai mare – de la 16 170 lei la 61 368 lei. Cifrele astea sunt utile ca să vezi un pic evoluția economică, dar ce-ai câștigat la nivel de cetățean e și flexibilitatea cu care poți călători, poți munci și te poți stabili în alte țări UE.
Videos by VICE
În spiritul primelor zile din an, când ai speranță, planuri și o oarecare energie de-a face lucrurile altfel, poate mai bine, am vrut să trec în revistă ce-a rămas în urmă. Și în cazul românilor acel ceva e comunismul. Cred c-ai trecut prin câteva discuții mai lungi sau mai scurte despre ce lapte și miere era în comunismul românesc – sau, dacă nu era, tot știa cineva pe altcineva cu acces la ceva. E și asta o formă de-a justifica sărăcia și de-a trata tribalismul trocului ca o chestie nu chiar bună, dar merge și așa. Despre comunismul românesc, pe care n-ai greși dacă l-ai numi ceaușism, s-au scris cărți, articole, s-au făcut documentare. Părerea unanim acceptată de societate este că regimul comunist a cam făcut rele și nu a fost okay.
E suficient să te uiți la țările care nu au trecut prin comunism și să vezi ce standard de viață au în comparație cu cei care au trecut prin acest regim ca să-ți faci o idee. Deși a existat o Revoluție care a dus la pierderi considerabile de vieți, pe care oamenii nu au făcut-o de bine ce le era, există încă nostalgici pentru vremurile comuniste. Toată această nostalgie este, de fapt, un cumul de factori, de la percepție romanțată până la mitizare a perioadei pe măsură ce aceasta rămâne tot mai mult în trecut. De regulă, persoanele în vârstă tind să hiperbolizeze perioadele în care au fost tineri, iar în cazul bunicilor această perioadă se confundă cu regimul comunist. Tinerețea este confundată mereu cu starea de bine și vivacitatea, în timp de ultima perioadă a vieții este una de contemplare și retrospecție.
Dacă din partea persoanelor în vârstă vezi tendința asta de a îndulci acea perioadă, observi și că, de multe ori, tinerii sunt cei care propagă miturile despre comunism. Spre deosebire de primii, cei tineri nu au trăit perioada, iar o poveste spusă frumos de multe ori este distribuită fără a verifica dacă este și adevărată. Cu un asemenea cocktail te trezești că, la mai bine de trei decenii după Revoluție, există niște cifre amețitoare când vine vorba de părerea românilor despre comunism și Ceaușescu. Un sondaj INSCOP din septembrie 2021, de exemplu, arăta că 63 la sută dintre români cred că situaţia generală din România este mai rea comparativ cu cea din urmă cu 30 de ani. Legat de situația de peste 30 de ani, în 2050, 44,6 la sută dintre români au răspuns că va fi mai rea.
Pe scurt, situația e mai bună și cel mai probabil va fi mai bună și peste 30 de ani, față de acum și față de anii ‘90. Dar până în 2050 am adunat cele mai populare mituri și le-am clarificat, ca să le dai peste bot și altora când îți mai flutură prin față falsul prosperității din comunism.
„România plătise datoriile externe”
Afirmația e adevărată, dar, ca în orice analiză, diavolul stă ascuns în detalii. Miliardele de dolari pe care România le datora au fost împrumutate tot de Nicolae Ceaușescu pentru industrializare, așa că acest demers populist a fost, de fapt, tot o consecință a regimului comunist. Ceea ce nu a înțeles Nicolae Ceaușescu este că nu e chiar rău să fii dator ca stat, nu cu prețul austerității. În prezent, Statele Unite ale Americii au o datorie care depășește sută la sută din PIB, iar Japonia a sărit de două sute la sută. O duc americanii și japonezii rău? Le-a venit vreodată liderilor acestor țări ideea de a da mâncare pe cartelă oamenilor pentru a plăti datoriile?
O analiză a ce înseamnă datoria externă a statelor poți vedea și în episodul ăsta din Last Week Tonight cu aplicare pe SUA.
Uite o paralelă simplă. Te împrumuți pentru a cumpăra un apartament împreună cu partenerul de viață. E un lucru rău? Nu, de acum veți avea o locuință care la sfârșitul ratelor va fi a voastră. Dar ce ar fi ca într-o zi să îi spui partenerului că vrei ca acest credit să fie plătit în cinci ani și în acest timp să nu vă mai cumpărați deloc haine, să nu mai mergeți în vacanțe și să săriți, eventual, și peste cină. Ar fi înțelept ca toată viața voastră să se raporteze la plata anticipată a acestui credit sau să plățiți o sumă rezonabilă lunar și să vă puteți permite în continuare anumite nevoi?
Partenerul se va revolta, pentru că nimănui nu îi place să renunțe arbitrar și fără a fi necesar la standardul de viață. Asta s-a întâmplat, la o scară mult mai mare, cu România în goana dictatorului de-a plăti datorii ca mai apoi să-și facă propria bancă internațională.
Absurdul situației din comunism e și mai mare când afli că, odată cu căderea URSS, în anii ‘90, fostele țări comuniste au fost ajutate să-și plătească datoriile, iar unele au fost șterse. Nu și în cazul României, care nu avea datorii, doar un popor înfometat și în goană după alimente.
Un exemplu dat de viceguvernatorul BNR Adrian Vasilescu este cel al președintelui Mexicului. Acesta avea probleme în a returna un împrumut și a zburat la o întâlnire cu bancherii de pe Wall Street. Și-a întors buzunarele, a spus că nu are banii datorați și că are nevoie de ajutor pentru dezvoltarea țării ca să poată plăti datoriile. Aceștia au înțeles cauza, au pus umărul la dezvoltarea țării și și-au văzut banii. România, în schimb, era și fără bani după Revoluție și fără posibilitatea de a solicita un ajutor de acest fel. Sigur, povestea cu Mexic e romanțată, dar ideea e că un stat nu moare dacă are datorii. Dar poporul, pus să tragă ca sclavul pentru plată, chiar moare, ceea ce s-a și întâmplat în România.
„Toată lumea avea un loc de muncă”
Sigur că toți aveau, că ratele de șomaj erau inexistente. Față de un procent al șomajului de cinci la sută în prezent, pe vremea lui Ceaușescu nu prea existau șomeri. Odată introdusă în Codul Penal infracțiunea de vagabondaj, practic nimeni nu putea rămâne fără o ocupație. Doar că, fără să existe un mediu privat în care să te angajezi, regimul a tot creat locuri de muncă fără să crească productivitatea.
Imaginează-ți că harnicilor bugetari – între 1,2 și 1,5 milioane de oameni, în funcție de cine numără – li s-ar alătura toate persoanele care astăzi nu au un job. Ar fi aparatul administrativ mai eficient? Cu siguranță nu. Ar face statul o treabă deșteaptă să plătească acești cinci la sută pentru aceleași rezultate? Cu siguranță nu! Ar fi ceilalți bugetari fericiți cu noi colegi? Cu siguranță nu, pentru că un asemenea surplus de resursă umană ar însemna și diminuarea pachetului lor salarial. Astfel, din cauza suprapopulării cu angajați care erau orice, dar numai eficienți nu, unele uzine au mers în pierdere, iar altele nu s-au retehnologizat pentru că banii de investiții se duceau pe salarii. Da, toată lumea avea un loc de muncă, dar cu ce costuri? În fond și Coreea de Nord stă extrem de bine cu rata șomajului, dar n-am auzit pe nimeni că ar vrea să ia un bilet doar dus către Phenian.
„Aveam frigiderul plin, ne permiteam de toate”
Dacă atunci când te gândești la „toate” ai în minte imaginea cu magazinele din prezent, greșești. Să îți permiți orice acum 30–40 de ani, când practic existau foarte puține produse de import și aproape la fel de puține produse românești, nu era chiar greu. „Totul” e un concept relativ și sunt mai eficiente cifrele. Am găsit date pentru anul 1986. În august 2021, salariul mediu a fost, conform INS, de 3 487 lei. În 1986, același salariu mediu era de 2 855 lei. Ca exemple mai specifice din 1986, poți observa că salariul unui medic generalist era de 3 500 lei, al unui șofer de ambulanță de două mii lei, al unui funcționar de ghișeu de 2 040 lei, iar al unui programator de calculator de 3 680 lei (da, existau calculatoare în România și ăsta era baremul pentru ceea ce-ai numi acum un IT-ist).
În prezent, aceste salarii sunt cel puțin duble – un programator, de exemplu, se duce spre zece mii de lei, în timp ce un medic poate începe de la șapte mii de lei și să ajungă să câștige și peste 20–30 de mii de lei. În fapt, probabil singurul salariul comparabil cu cel din prezent este cel al șefului statului. Nicolae Ceaușescu avea un salariu de 18 mii de lei, iar Klaus Iohannis ridică lunar undeva la 17 800 lei din salariu, fără meditații incluse.
E loc și de o comparație pe prețurile din comunism cu cele actuale pentru a vedea dacă, deși se câștiga mai puțin atunci, produsele erau mai ieftine, ceea ce-ar duce la o putere mai mare de cumpărare. De exemplu, în anul 1989 o Dacie cu dotări medii (oricât de funny ar suna asta) costa 85 000 lei. Astăzi, e undeva la 50 de mii lei, ba chiar poți să apelezi la niște bani de la stat, prin sistemul Rabla, de exemplu, și ieși mai ieftin. Doar că acum chiar o poți lua în câteva zile sau maximum două–trei luni datorită crizei semiconductorilor, dar atunci așteptai ani. Odată ce ai luat mașina, trebuie să îi pui și ceva benzină.
Pe vremea lui Ceaușescu o perioadă primeai benzina cu porția și așteptai la cozi mari, dar mai și plăteai nouă lei pe litru. Astăzi, un litru de benzină costă între șase și șapte lei, în funcție de benzinărie și cifra octanică, ceea ce-ți arată că îți permiți mai mulți litri de benzină din salariul mediu.
Am găsit și un preț de referință pentru zahăr în 1989: 11 lei față de patru–cinci lei cât este acum, așa că nici îndulcirea vieții nu era mai ieftină în Epoca de Aur. Pâinea era patru lei, iar astăzi poți cumpăra o franzelă cu prețuri între 1,5 și doi lei. În schimb, pentru fumători, comunismul a fost mai prietenos, când pachetul de Carpați (țigări fără filtru) era patru lei. Totuși, în prezent vorbim de accize care cresc prețul și de o presiune tot mai mare de-a diminua consumul de tutun.
Cifrele astea îți arată două lucruri: că puterea de cumpărare nu era mai mare, că prețurile nu erau mai mici. Dar este și o evidență imensă: oferta era extrem de limitată. Și nu mă refer la cea fizică, din magazine, care spre finalul comunismului nu mai aveau stocuri, ci doar cozi și nervi. Pur și simplu oferta era limitată la producția locală cu doar câteva importuri. Altfel spus, nu luai după pofta sufletului, ci după ordinul stomacului și supraviețuirii.
„Toată lumea avea o casă”
În cifre, că-s mai bune decât credințele, existau pe vremea comunismului mai mulți chiriași decât există astăzi. Conform istoricului Mădălin Hodor, înainte de ‘89, undeva la 56 la sută dintre locuințe erau deținute de stat. Faptul că Ceaușescu a gândit dislocarea populației din rural către urban l-a obligat să creeze locuințe pentru cei noi. Din motive strategice, Ceaușescu a construit multe blocuri care erau repartizate celor care munceau pentru „progresul țării”. În fapt, luai o locuință și plăteai rate, cam ca acum, și deveneai proprietar după 20–25 de ani. Ce era un bonus era că nu îți băteai capul cu ROBOR sau IRCC, iar prețurile locuințelor erau mai mici decât astăzi. Dar, în planul mare, exact ca astăzi, dacă aveai un job stabil, în mod teoretic puteai accesa un credit ipotecar, astfel încât să ai o casă a ta. Pe vremea comunismului în schimb, conta foarte mult pentru comisia de acordare a caselor și câți copii aveai, fiind favorizate familiile care aveau mai mulți copii și era o recompensare pentru cei care sporeau natalitatea.
Statistic, între 1965 și 1989 au fost construite 2,8 milioane de locuințe în mediul urban și 1,2 milioane în mediul rural. Da, este o realizare, dar ține cont și că România, după Al Doilea Război Mondial, era o țară puternic rurală. Urbanizarea nu putea fi făcută cu aceleași case din pământ. Vor rezista acestea următoarei generații? Nu știe nimeni precis. În 2017, de exemplu, Rusia a început să demoleze câteva mii de blocuri construite de comuniști tocmai pentru că erau nesigure. Nici cele românești nu-s fortărețe.
„România, grânarul Europei”
Afirmația asta e mai mult un mit interbelic decât unul comunist, dar unii oameni încă vorbesc de România din vremea lui Nicolae Ceaușescu drept grânarul Europei. Această teză are originile într-o întâmplare din 1938, când România a exportat aproape tot grâul produs într-un an, în care condițiile meteorologice nefavorabile au condus la o criză mondială a cerealelor. În acel an, țara noastră a exportat trei milioane de tone de grâu, un record absolut.
Conform profesorului Ioan Nicolae Alecu, în acel an a fost o producție medie de șapte sute de kile de grâu la hectar, iar vecinii bulgari au avut una de 1 440 de kile la hectar, ceea ce conduce la concluzia că România exploata mult, dar nu neapărat eficient. Faptul că a exportat atât de mult în acel an a adus la o criză de cereale pentru piața autohtonă, așa că a umplut câteva hambare în Europa cu prețul autosabotării. România de acum e mai degrabă „grânarul”, decât cea din trecut. Producția din 2021 a fost de peste 11 milioane de tone, cea mai mare de după aderarea României la UE.
Există astfel multe mituri care plasează comunismul într-o lumină pozitivă. Mai mult sau mai puțin reale, acestea nu pot ascunde că regimul comunist a fost mai mult rău decât bun. Două ore pe zi de televiziune și imposibilitatea de a avea produse de export pe rafturile magazinelor nu pot fi acoperite de niciun mit. Cozile imense la alimente și că glumele despre Ceaușescu se ziceau doar în șoaptă nu pot fi minimizate de nicio legendă. Sângele celor care au murit în închisorile comuniste și la Revoluția din ‘89 nu poate fi șters de nicio mistificare a realității.
Oricât i s-ar umfla vena de la tâmplă lui bunică-tu când laudă comunismul, nicio cifră nu e de partea acestei presupuse bunăstări dintre 1965 și 1989. A, scuze, una e: vârsta celor care vorbesc despre minunatul comunism era mai mică, trăiau mai intens, sângele le clocoteau a tinerețe. Oricum ai măsura, nivelul de trai de-acum nu se compară cu cel din comunism – asta în caz că libertatea de orice natură nu era evidentă. Au trecut 30 și ceva de ani și vor mai trece câțiva, iar miturile vor circula. Pot fi șubrezite și oprite fix cu informații și acces la ele, ceea ce n-ai fi putut obține în comunism, în cazul în care-l regreți.
