Fabuloasele aventuri ale lui Petru Cercel, de la paturi de regine la o viață ca-n filme

În manualele de „Istorie a românilor”, lucrurile sună cam plictisitor. O spun sincer eu care mă ocup cu un podcast de istorie. Ai crede că mă dau în vânt după anii de domnie, după datele bătăliilor și descrierile insipide ale faptelor. Dar te înșeli. Am început podcastul tocmai pentru că îmi plac poveștile picante, secretele, bârfele și scandalurile. Asta pentru că, în timp ce manualul e ocupat să-ți spună despre Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, eu vreau să-ți povestesc despre un domnitor ceva mai incognito – Petru Cercel. 

Despre el s-a zvonit că ar fi gay, dar și că s-a culcat cu femei din întreaga Europă. Printre cuceririle sale se numără inclusiv preferata sultanului otoman, pe care o vizita în harem și își risca viața cu decizia asta, dar și regina-mamă a Franței, o MILF cu reputație. Omul a călătorit, a fost ambasador, a stârnit controverse prin îmbrăcăminte și stil, vorbea 14 limbi străine, a scris poezii – este considerat primul ambasador cultural al poporului român. Dar știi ceva? Hai mai bine s-o iau de la început. Promit că merită să citești acest episod scandalos din istoria românilor. 

Trebuie să-ți spun că lucrurile stăteau destul de trist în Țara Românească în secolul al XVI-lea. Probabil ai auzit că domnia se cumpăra pe bani grei de la Istanbul, dar lucrurile sunt ceva mai complicate de atât. Schema financiară era simplă. Dacă un boier voia să fie domn, plătea o taxă oficială pentru cumpărarea domniei, dar și o groază de șpăgi pentru prietenia pașalelor, a vizirilor etc.. După numirea ca domn, odată la trei ani trebuia să prezinte o taxă numită „mucarer”, care era un fel de taxă de confirmare, pentru prelungirea „mandatului”. De unde apăreau banii ăștia? De la creditorii din Istanbul. Cine le garanta? Chiar sultanul, pentru care nu exista variantă de pierdere. Vei vedea mai târziu de ce. 

Ei bine, odată împrumutați și dați banii la Înalta Poartă, domnitorii trebuiau să-i și plătească. Pentru asta, puneau taxe mari, care sărăceau țările române și distrugeau sistemul economic. Nu stăteau prea mult să investească în economie sau în dezvoltare socială, pentru că banii trebuiau returnați rapid. De ce? Ei bine, pentru că sultanul garanta împrumuturile și el putea oricând să înlocuiască domnitorul cu unul nou, care plătea mai bine. Și uite de-aia spun că sultanul nu pierdea niciodată: fiecare nou candidat era obligat să plătească și datoriile predecesorului său.

Îți dai seama că atmosfera asta apăsătoare a dus la o serie de domnitori corupți, slabi, pupători ai fundului sultanului. Și, pe lângă asta, se adăugau sărăcia și taxele imense care, odată adunate, nu erau reinvestite în țările române, ci umpleau cuferele de la Istanbul. În mijlocul acestei suite de domnitori slabi și plictisitori a apărut Petru Cercel – și mai cunoscutul Mihai Viteazul (frate vitreg al lui Petru Cercel), care va și pune în cap întregul sistem.

Schema piramidală despre care tocmai ți-am spus se ținea cu garanții financiare, dar nu numai. În general, oamenii de încredere ai sultanului erau lăsați cu „lesă” mai lungă. Dar domnitorii mai suspecți trebuiau să vină și cu alte garanții. În 1555, domnitorului Pătrașcu cel Bun i s-a impus să lase doi fii ostatici la Istanbul. Ideea era simplă: faci vreo prostie, îți omoară copiii. De obicei, era luat doar primul născut, dar istoricii bănuiesc că primul născut al lui Pătrașcu era nelegitim sau poate bolnăvicios. Așa că, alături de fratele cel mai mare, e trimis și Petru, fiul de zece ani al lui Pătrașcu.

Aici începe marea aventură a lui Petru – la acea vreme nu se numea Petru Cercel, că n-avea cercel –, dar voi ajunge și acolo. Inițial, a fost ținut sub pază otomană – și nu prea. O să vezi că prințul ăsta și-a permis cam multe.

La Istanbul, Petru și-a făcut o faimă de mare cuceritor. Așa că vreau să-ți povestesc despre femeile lui, apoi revin la politică. Asta ca să știi cum se transferă puterea de seducție de la una la alta. 

Când Petru a revenit în Țara Românească din Istanbul, a venit cu trei concubine musulmane. Toate erau deja amantele lui, fără probleme din punct de vedere religios. Dar românii nu priveau bine un astfel de aranjament, așa că toate cele trei au fost creștinate. Pe două dintre ele le-a „pasat” altora, dar pe una a păstrat-o drept soție legitimă. Ea a luat numele de Stanca și i-a oferit trei copii lui Petru. Dar o zice și Vali Vijelie: „una-i mama la copii, alta-i pofta inimii”. Marea iubire a lui Petru nu a fost soția lui.

În 1564, când încă era ostatic la turci, Petru a cunoscut-o pe Laura Baffo, o tânără de 14 ani care provenea dintr-o familie nobilă venețiană. Laura fusese răpită de corsarii turci și a ajuns rapid în haremul sultanului Murad al III-lea, unde a devenit Haseki Sultan. Acest termen de „haseki sultan” se referea la favorita sultanului, adică era concubina principală. Evident că femeile sultanului erau bine păzite, iar bărbații nu aveau voie în harem. Cu atât mai mult, nu bărbații creștini. Pedeapsa pentru un asemenea „atentat” la intimitatea concubinelor sultanului era moartea. Dar asta nu l-a oprit pe tânărul Petru, care a mituit eunucii pentru a se întâlni cu iubita lui chiar în harem. Și presupun că nu jucau table acolo. Legătura cu Laura Baffo a rămas însă pe-o perioadă lungă și l-a ajutat din umbră pe tot parcursul vieții, chiar și când a fost căsătorit cu Stanca.

Bârfele nu s-au oprit aici. Se pare că Petru avea o idilă și cu Fatima, sora sultanului. Dar, fiind de religie musulmană, ea nu ar fi putut niciodată să se căsătorească cu el. În schimb, Fatima a vrut să-l căsătorească cu o protejată creștină de-ale ei, pe nume Perote Fieschi. Aceste planuri de căsătorie au picat.

Acum, probabil te gândești că îi plăceau doar musulmancele. Nici chiar așa. În timpul șederii sale la curtea franceză, despre care voi povesti mai multe imediat, a avut numeroase femei și acolo. Și nu doar prospături. Zvonurile spun că s-a culcat cu mama regelui Franței Caterina de Medici, care pe atunci avea 60 de ani. Caterina trecea lejer de ideea de MILF, aproape spre GILF, și era cunoscută pentru pasiunile mai întunecate. Mai exact, îi plăceau vrăjitoria, astrologia și profețiile, iar la curtea ei era foarte bine primit Nostradamus.

De bârfele astea n-a scăpat nici sora regelui Margareta de Valois pe care probabil o știi sub numele de Margot. Numele reginei Margot a fost târât prin noroi mai târziu, într-o adevărată campanie de denigrare a femeilor din regalitatea franceză. Margot a fost rescrisă de istoricii cardinalului Richelieu ca o nimfomană capabilă chiar de incest. E discutabil cât adevăr este în legendele astea, dar tot e posibil ca Petru să o fi „tăvălit” și pe această doamnă a Franței. 

Dincolo de tonul cuminte pe care încerc să-l păstrez în podcast, aici pot să spun că omul și-a petrecut tinerețile efectiv în patul femeilor. Știm doar de marile nobile, dar, dacă mă întrebi pe mine, un astfel de apetit nu se oprește așa ușor. Și la cât a futut Petru, în mod cât se poate de cis și heterosexual, culmea că a rămas în istorie cu suspiciunea de a fi gay.

Probabil te întrebi, cu un asemenea palmares, de unde vine legenda că Petru era homosexual? Păi, în timpul șederii la curtea franceză, Petru a adoptat moda excentrică de acolo. În comparație cu stilul oriental, inspirat de la turci și care era la modă în Țara Românească, Petru arăta ciudat. Avea un stil vestic, decorativ, viu, și purta în ureche un cercel în care era montată o perlă de vreo patru centimetri. Moda cu acest cercel făcea ravagii în Franța și în Anglia, iar unii istorici cred că cercelul a fost un cadou primit de Petru de la regele Franței.

Eu am numit asta efectul „Cătălin Botezatu”. Oricâte femei ar fi avut, oricâte aventuri și picanterii ar scăpa în spațiul public, în continuare curg și glumele că ar fi gay. Și asta doar pentru că ambii s-au îmbrăcat sau accesorizat mai excentric. Apropo, cred că deja nu mai e cazul să-ți explic cum anume a ajuns să fie poreclit Petru Cercel. 

Bun, și acum că știi ce fel de om era Petru Cercel, hai să vezi și aspectul politic. În 1557, când avea 12 ani și era încă ostatic la turci, tatăl lui a murit. Unii boieri l-au cerut chiar ca domn, dar sultanul a refuzat și ca motiv a zis că nu are vârsta necesară. Între vârsta de 12 și 24 de ani, sub paza otomanilor, Petru a fost mutat prin diverse locuri din Imperiu. A încercat de mai multe ori să ralieze boieri din Țara Românească pentru a câștiga scaunul de domnie, dar a eșuat de fiecare dată. Aceste eforturi au atras însă atenția lui Alexandru al II-lea Mircea, domnitorul de drept, care nu era deloc încântat. Petru s-a temut pentru viața lui, așa c-a fugit la Brașov și-a încercat să fie low key o vreme. Aștepta ocazia potrivită să revină în jocurile internaționale. 

Ocazia respectivă s-a arătat după doi ani, când a plecat în Polonia la Albert Laski și a apelat la regele polon Sigismund al II-lea August pentru intermedierea unei audiențe la Înalta Poartă. Din păcate, Sigismund a murit înainte de a obține Petru audiența, așa că a luat-o din nou de la zero. Rămas în Polonia, s-a împrietenit însă cu Henri de Valois, care a ajuns regele Poloniei. Dar Henri a moștenit tronul Franței, așa c-a renunțat la Polonia și a zbughit-o spre coroana mai mare. Petru l-a sprijinit pe Maximilian al II-lea la tronul Poloniei, dar până la urmă tronul i-a revenit lui Ștefan Báthory. Astfel, tot ce-a reușit Petru a fost să se pună rău cu familia Báthory, fără a ajunge mai aproape de obiectivul său. Iar dușmănia cu această familie l-a urmărit o vreme mai îndelungată.

În fine, cum lucrurile n-au evoluat favorabil în Polonia, Petru s-a decis să plece. În 1576, a mers la Genova, apoi la Roma, unde a fost primit de papa Grigore al XIII-lea. Papa a fost impresionat de calitățile lui Petru – pe cât era de șarmant cu femeile, pe atât era de un bun diplomat și un tip charismatic, plăcut. Papa i-a dat o scrisoare de recomandare la regele Franței, pentru care Petru a promis să treacă la catolicism.

În 1579, a ajuns la curtea Franței, unde a fost foarte bine primit și acceptat ca bun curtean. A petrecut acolo un an și jumătate, timp în care n-a încetat corespondența cu boierii și-a căutat susținerea lor. Dar boierii nu erau singurii parteneri de corespondență ai lui Petru. Dogele Veneției, cardinalii italieni cunoscuți la Roma, ducii italieni – toți au primit scrisori și i-au răspuns. Conversația era deschisă și cu regele Spaniei Filip al II-lea, iar un ambasador a fost trimis la Londra, pentru a discuta cu regina Elisabeta. De altfel, scrisoarea lui Petru către John Wolley, parlamentarul și secretarul englez, purta un sigiliu cu o inscripție românească. Din câte am aflat, este prima de acest fel. Petru Cercel a fost, așadar, un adevărat ambasador al cauzei Țării Românești și un exemplu din punct de vedere diplomatic.

Cum stăteau lucrurile la curtea franceză? Ei bine, pe lângă aventurile amoroase, Petru a devenit un om de încredere al lui Henri. Atât el, cât și Caterina de Medici l-au susținut prin intervenții diplomatice adresate Istanbulului și Veneției, dorind ca Țara Românească să intre într-o sferă de influență franceză. De ce puteau face asta? Pentru că în acea vreme Franța era aliată cu Imperiul Otoman în jocul contra expansiunii Habsburgilor. De ce voiau să facă asta? Pentru că erau în continuare interesați de coroana Poloniei și sperau că un cap de pod prin Țara Românească îi va ajuta. Încet-încet, au dat roade eforturile lui Petru Cercel și ale liderilor internaționali care l-au susținut. În 1580, Petru a fost chemat în audiență la Istanbul.

Pe drum, Petru a oprit la Veneția, unde l-a primit cu mare fast dogele însuși, la un ospăț demn de regi. Petru a ajuns la Istanbul însoțit de secretarul francez, cu scrisori de recomandare din partea lui Henri al III-lea, Caterina de Medici, Papa, și susținerea venețienilor. Dar drumul spre scaunul domnesc nu s-a terminat aici. Deși a ajuns la Istanbul în 1581, a locuit acolo doi ani în casa ambasadorului Francez din cartierul Galata. Acolo, s-a ocupat cu eforturile diplomatice și șpăgile necesare pentru a-și asigura domnia. Practic, era o cursă contracronometru de a cheltui mai mulți bani decât rivalul său Mihnea Turcitul. Iar sumele erau impresionante, vehiculate la 1,4 milioane de scuzi sau un milion de galbeni. Era cea mai mare sumă cheltuită pentru cumpărarea unei domnii, cel puțin până atunci. Toate acestea nu veneau însă din buzunarul lui Petru, ci implica rețeaua de creditori.

Pe 23 iunie, Petru a primit într-un final vestea bună – a fost numit domnitor al Țării Românești. Pe 31 iulie, s-a înfățișat înaintea sultanului pentru ceremonia sărutării mâinii și hainei. Ceremonia în sine a fost interesantă, pentru că a asistat și mama, sora și concubina preferată a sultanului, toate curioase să-l cunoască pe noul domn. Sigur, concubina deja îl cunoscuse foarte bine, dar n-o să revin la bârfe. 

Pe 8 septembrie 1583, Petru Cercel a ajuns la București însoțit de șapte mii de oameni, dar așteptat de o mulțime și mai mare. A fost încoronat cu o coroană de tip vestic, ceea ce în sine a fost o declarație. De obicei, domnii purtau o „cucă”, un tip de căciulă împodobită cu pene de struț, pe care o purtau și căpeteniile turcești. Poate cel mai celebru exemplu este portretul lui Mihai Viteazul înfățișat cu o astfel de căciulă. Această cucă reprezenta puterea de la sultan, dar coroana de tip vestic semnifica puterea de la Dumnezeu. Petru Cercel, prin gestul său, a arătat primul deget mijlociu otomanilor. Și nu avea să fie nici prima, nici ultima lui controversă.

Relația lui cu boierii a fost însă mereu tensionată. Domnitorul avea o gândire apuseană, era obișnuit cu politica de la curtea franceză, iar boierii nu îi împărtășeau viziunea. Ca să-și poată implementa ideile, Petru a adus specialiști străini cu formare Renascentistă din Franța, Italia sau Grecia. În mod special ar trebui menționat Franco Sivori, un comerciant genovez devenit secretar personal și bun prieten al domnitorului. Dar Franco a refuzat mereu orice implicare politică, deoarece știa că astfel de mișcări duc la instabilitate. De altfel, unii boieri au început să comploteze mânați de ipoteza că specialiștii străini îi vor înlocui. Nu ți se pare foarte tipic românesc?

Petru și-a văzut însă de treabă și-a ordonat uciderea complotiștilor, ceea ce n-a făcut decât să alimenteze starea de neîncredere. Noroc că lucrurile au stat complet diferit în ceea ce privește poporul. Un tip harnic și iubit de popor, Petru ținea zilnic Divan. Asculta plângerile săracilor și se implica personal în rezolvarea problemelor. Alături de poporul simplu, au crescut mica boierime și orășenii, care au sprijinit centralizarea Țării Românești.

Pe plan financiar, lucrurile au fost însă destul de rele. Taxele au rămas mari, deoarece Petru avea nevoie să se apere de influența lui Mihnea Turcitul. Fără surpriză, au venit toate acele cheltuieli apăsătoare pentru o țară închinată otomanilor: datoria la creditori pentru cumpărarea domniei, haraciul datorat Înaltei Porți, șpăgile pentru demnitarii turci și inclusiv o datorie de 140 de mii de galbeni lăsată de predecesor. Printr-o intervenție a Laurei Baffo, acea concubină favorită a sultanului și fostă iubită a lui Petru, această datorie din urmă a fost iertată. A mai rămas însă un aspect.

Turcii își doreau o armată a Țării Românești cât mai slabă, dar Petru voia să aibă capacitate de luptă. Asta înseamnă, în orice epocă, investiții. În cazul lui au fost în mercenari și într-o gardă personală, dar mai ales în artilerie. Și aici Petru a fost foarte inspirat. Era într-un punct al istoriei în care artileria începea să devină miijlocul principal de luptă. Domnitorul chiar a reușit să înființeze un atelier de turnat tunuri în bronz, ceea ce e absolut remarcabil pentru o „țărișoară supusă” în acele vremuri. 

În politica externă, a continuat prin înștiințarea principilor creștini care l-au susținut. A dorit chiar să-i trimită un cadou lui Henri al III-lea pentru care a cerut aprobare de la sultan. Aprobarea a venit, dar mazilirea a fost și mai aproape – cadou n-a mai fost trimis niciodată.

Domnia lui Petru Cercel a ținut aproape doi ani – scurtă, ai putea zice, dar se încadra în marea majoritate a domniilor epocii. Mihnea Turcitul a continuat să uneltească, iar până la urmă a reușit să obțină acordul sultanului pentru a domni în Țara Românească. La căderea lui Petru a contribuit și un rival de-ai săi beylerbeyiul Greciei (un fel de guvernator general). L-a raportat la sultan că ar conspira cu principii creștini. Într-un final, acest domnitor atipic n-a mai fost tolerat și lucrurile s-au sfârșit rău. 

Petru Cercel a fugit în Transilvania, dar acolo Sigismund Báthory avea ordin de la sultan să-l aresteze și să-l predea turcilor. A avut însă inspirația să se îmbrace în haine țărănești și să stea în casa unui cioban timp de două săptămâni, după care a decis să fugă spre Ungaria. A fost trădat și întemnițat de Sigismund Báthory, dar nu la turci, ci chiar în Transilvania. Această afacere a fost ținută secretă, deoarece și Sigismund avea interesele sale proprii, în opoziție cu Înalta Poartă, iar Petru Cercel era un as în mânecă. Din închisoare, Petru a reușit să-i scrie asistentului lui Franco Sivori care a intervenit la Ștefan Báthory, unchiul lui Sigismund. Acesta a promis eliberarea lui Petru, dar a murit înainte să se poată ține de cuvânt.

Așadar, în 1587, Sivori a luat sarcina pe cont propriu și a organizat o evadare ca-n filme. Petru a coborât pe o frânghie, s-a alipit unor viteji și a reușit să scape. I-a scris lui Sigismund Báthory, care i-a cerut scuze și s-a oferit să-i plătească 150 de mii de ducați doar ca să mușamalizeze incidentul. Orice, doar să nu afle sultanul că Báthory joacă la două capete. Petru a refuzat banii și a plecat din nou în Franța, apoi la Veneția să adune susținere.

A făcut însă greșeala de-a merge la Istanbul și de a-și cere domnia înapoi. Dar acolo i s-au opus mai multe forțe. Degeaba a fost Petru susținut de vestici, când, local, domnitorul Moldovei Petru Șchiopul era fidel otomanilor și l-a preferat pe Mihnea Turcitul. Pentru a echilibra forțele în zonă, sultanul a fost de aceeași părere – în ograda lui, nu voia să facă alții ordine. Petru Cercel a fost întemnițat în așteptarea sentinței. Momentul a picat și mai prost, pentru că în Franța izbucnise un război civil, așa că nu-l mai putea ajuta nimeni. 

În urma unui raport otoman asupra activității lui ca domn, în care adevărul și minciunile au fost combinate la liber, a ajuns să fie și condamnat la moarte. I s-au tăiat nasul și urechile, și a fost îmbarcat pe o galeră cu destinația Rhodos. N-a ajuns niciodată. Cel mai probabil, a fost aruncat în mare și lăsat să se înece – sau sufocat și i-a fost aruncat doar cadavrul. Un sfârșit cât se poate de trist pentru unul dintre cei mai promițători domnitori ai Țării Românești. 

Am spus la început că mă seacă lipsa de picanterii a manualelor – o compensare a venit prin cercetări și cărți care să suplinească lipsa din materia de școală, cum ar fi cartea despre cine a fost și ce-a făcut publicată în anul centenarului. Dar, legat de acele manuale, hai că nu-i nevoie să zică pe față cât a futut, dar chiar așa să-l îngroape printre pagini? Aș zice că Petru Cercel a făcut multe pentru Țara Românească și, mai ales, a arătat că se poate. Dincolo de legăturile amoroase, a avut ceva greutate în jocul diplomatic și geopolitic – chiar și când nu era domn. Fie și doar pentru asta mi-ar plăcea să fie mai mult în lumina reflectoarelor, chiar dacă nu e-n liga „mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine”.

Sper că ai aflat ceva nou. Dacă te pasionează istoria sau doar ai curiozitatea de-a afla mai multe, apelează cu încredere la zecile de episoade pe care le-am adunat în podcastul Istoria României.