Piața de Flori e un fel de centru neoficial al Bucureștiului. Sau era, că în ultimii ani oamenii își iau flori online, de la colț de stradă sau direct din supermarket. Eu am crescut cu povești despre ea, despre cum acolo sunt toate florile pământului, dar și cu acordurile melodiilor „Mama mea e florăreasă” sau „Bambina” în ureche. În 2018, acolo am trăit și prima zi de școală. Din 2020, piața asta e gata.
Acest articol nu jelește însă niște clădiri și flori, ci îți prezintă unii dintre bărbații florari din zonă. Pentru Denise Lobonț, autoarea acestui proiect, demersul a fost unul aparte. Ea a vrut să intre în lumea bărbaților de la Piața de Flori ca să dărâme și să-și dărâme niște stereotipuri pe care le-a auzit încă din copilărie până la maturitate.
Videos by VICE
„Când eram adolescentă, obișnuiam să trec pe partea cealaltă a drumului dacă vedeam un bărbat că vine din partea opusă. […] Prin această decizie [de-a documenta viața florarilor] am vrut să (mă) conving cu aparatul de fotografiat că este un alt adevăr care se ascunde sub imaginea stereotipă creată de media despre acest grup etnic [bărbații romi]”, descrie ea pe scurt proiectul. Așa că am vorbit cu Denise despre demersul ei din plină pandemiei și cum a dat chip unei piețe atât de importante pentru Capitală.
VICE: Ce știai despre Piața de Flori înainte de proiect? Și de ce ai vrut să-ți înfrângi teama de bărbați printr-un proiect fix acolo?
Denise Lobonț: Înainte să vin în piața de flori nu prea știam nimic de locul ăsta, în mod direct. Nu sunt din București și singurele dăți când am auzit de piață a fost pe la UNArte când vorbeau colegii de la Foto-Video de locul ăsta ca ceva „mișto de pozat”. Eu am ajuns în piață când mă plimbam prin cartierul Uranus, pentru că mă interesează mult ce s-a întâmplat acolo în procesul de sistematizare, dar ăsta e alt subiect.
Totul a pornit însă din ceva mai personal, de fapt. Când eram adolescentă obișnuiam să trec pe partea cealaltă a drumului dacă vedeam un bărbat că vine din partea opusă. Când eram copil, se întâmpla să fie televizorul pe știrile de la ora 5, unde sunt prezentate crime și violuri în detaliu comise în mare parte de bărbați; chiar dacă nu aș fi ascultat eu direct știrile, grija prezențelor feminine din jur proiecta aceeași frică indusă de știri. Toate acestea m-au făcut să evit prezențele masculine până mai târziu în viață.
În timpul documentării a apărut și acest eveniment neprevăzut și neplăcut al demolării pieței de către Primăria Sectorului 5. Au fost invocate motive de salubritate. Era plină pandemie, în aprilie 2020, când am primit un mesaj pe Facebook de la unul dintre băieți cu: „Hei ce faci? Mai vii să faci poze, că ăștia construiesc un bloc aici”. La un search pe Google, am văzut că toate articolele erau nedezvoltate pe știrea asta, iar într-un studiu de fezabilitate al primăriei am găsit scris: „Din același motiv de accentuare a brand-ului urban «Piața de flori», este eliminată funcțiunea de piață agro-alimentară”.
În mai, când am reluat documentarea după starea de urgență, în piață nu exista vreun panou de șantier și pe florari i-am găsit că stăteau pe cutii în fața unor construcții semi-dărâmate. Opreau oameni pe stradă și le ziceau că, dacă vor flori, le au puțin mai încolo, că aici nu au voie să le pună.
Ai reușit să-i înțelegi mai bine cu bărbații de-acolo? Ce credeau despre tine când le spuneai ce faci?
Media și mentalitatea rasistă stereotipizantă românească îi face pe romi „periculoși”, un „celălalt” făcut responsabil pentru nivelul lui scăzut de trai. Nu ne convine că noi, majoritarii, suntem de vină. Nu există asumarea existenței sclaviei și holocaustului față de romi pe teritoriul românesc, din păcate.
Când am început, eram în cartierul Uranus, aveam camera la mine și eram pornită cu un challenge personal să fac cât mai multe fotografii. Documentarul în sine nu se voia despre vreo minoritate etnică. Totul a pornit de la o comunicare prielnică dintre mine și băieți.
Prima dată când am fost acolo confirmau stereotipul de macho: fluierături și o atitudine de superioritate. Apoi am intrat în vorbă si m-am trezit că unul dintre ei îmi arată poze cu copiii lui pe telefon, ca mai apoi sa zică: „Hai, că dacă te mai întorci pe aici, mă arunc în flori să-mi faci poză”. Mi-a plăcut imediat dualitatea asta, că au renunțat la masca aia de macho. Am intuit că ar fi un mediu bun de documentat. Pe lângă partea asta de female gaze intra implicit în proiect și fațeta asta a etniei. Am revenit de trei – patru ori, am fotografiat și am putut încadra conceptual proiectul și mai apoi să-mi asum această comunicare.
Ce ai spune că-i caracterizează pe bărbații pe care i-ai întâlnit în timpul acestui proiect?
Băieții florari cred că sunt foarte realiști și maturi pentru vârsta lor. Mulți dintre ei au în jur de 20 de ani și muncesc ca să-și întrețină familiile. Am observat că de 8 martie, când e foarte aglomerat, vin rudele să-i ajute. Afecțiunea asta față de familie e foarte puternică.
Cât despre meseria lor, mi-au zis că o fac dintotdeauna; chiar din copilărie. „Nu știu, e ceva din tată în fiu”, mi-au spus când i-am întrebat despre îndemânare și cunoștințe în aranjarea și îngrijirea florilor. Mi s-a părut extrem de interesantă alura lor de bărbați adevărați, pe de-o parte, și meșteșugul lor sensibil de a lucra cu florile, de pe altă parte.
Proiectul e însă ongoing și aș vrea să-l continui și prin câteva interviuri, să-mi povestească ei mai mult cum e viața de florar. Mărturia lor e ceva ce lipsește acum, o perspectivă a lor care să o completeze pe a mea. Experiența lor personală și aportul lor direct e ceva ce lipsește încă.
Ți-au vorbit despre tatuajele lor? Ce înseamnă pentru fiecare?
După ce m-au văzut de câteva ori prin piață, băieții au început să capete încredere. Îmi amintesc că mă uitam după tatuaje, în special, și l-am întrebat pe unul dintre ei dacă are și să-mi arate. A fost foarte receptiv și abia a așteptat să-l pozez cu tatuajul lui de pe pectorali. Același florar m-a rugat să mai vin să-i „fac o poveste”, adică un film. Am rămas la stadiul ăsta deocamdată și nu am apucat să vorbesc cu el în detaliu despre tatuaje. Proiectul e ongoing și asta am de gând să fac anul viitor.
Ce ai zice că-i face diferiți de florărese?
Din câte știu eu, când vine vorba de florarii boldeni, femeia e șefa. Am vrut să fac fotografii tuturor și să fac selecția acasă, dar mereu m-am lovit de refuzul femeilor. Ele erau serioase; cumperi flori sau pleci. Cu băieții era destinsă atmosfera. Te luau și cu mișto, îți mai puneau întrebări, era loc de discuție și, în principal, voiau sa fie în centrul atenției. Momentul din fața camerei era al lor, poate tocmai de asta, că femeile erau șefele în rest.
Când mi-ai zis de proiect, ai spus că are și o „viziune personală asupra vânzătorilor”. Cu ce gând ai început, cu ce gând ai terminat?
Proiectul meu a luat naștere de la coadă la cap, s-a cristalizat și a căpătat sens după ce i-am găsit pe băieții din piață. Aveam o idee inițială, știam despre ce vreau să vorbesc, dar nu știam unde voi face documentarea. Teoretic, am pornit de la ideea interogării clișeelor masculine dintr-o perspectivă feminină. În ultimele decenii s-a vorbit considerabil despre feminism și drepturile femeii și responsabilitățile acestora, ceea ce era și normal, deoarece au fost cea mai oprimată categorie de gen, dar, în prezent, cred că este interesant să întorc privirea și spre cealaltă parte a baricadei.
Când o femeie își repudiază trăsăturile feminine este văzut ca un semn de rezistență socială, dar invers nu. Ideea de masculinitate poate fi foarte restrictivă, trebuie să ai limite și astfel alterează realitatea că bărbații pot fi sensibili, femeile puternice și oamenii doar oameni.
Interviul a fost editat pentru concizie și claritate.
