Cum am ajuns să fac dans la bară într-o țară ca România, în care oamenii te judecă pentru asta

Te provoc la un exercițiu: întreabă-i pe oamenii din jurul tău dacă știu pe cineva care face pole dance și cel mai probabil o să ai o surpriză. Spun asta pentru că recent mi-am dat seama că am deja trei persoane apropiate care-l practică serios.

În anumite bule, pare că pole dance-ul a devenit noua yoga, doar că salteaua de exerciții a fost înlocuită cu bara rotativă fixată-n podea pe care faci tot felul de combinații de mișcări care lasă vânătăi și o satisfacție enormă. 

Despre satisfacția asta mi-a vorbit și Luana, o tipă de 23 de ani din Codlea, Brașov, care practică dans și gimnastică la bară deja de doi ani – mai exact exotic pole, care se axează pe show. S-a apucat în iulie 2020, imediat după ce s-a terminat cu lockdown-ul.

Simțea că se anchilozase închisă în casă, așa că voia să încerce ceva diferit, după ce s-a plictisit de cântat la ukulele sau twerking cu prietenele. Studenta la Inginerie Economică Industrială a dat un search pe Google și a ales să facă naveta în București la prima sală pe care a găsit-o. 

De aici până la a preda chiar ea pole dance și a face acrobații la bară inclusiv la Summer Well nu a durat foarte mult, dar a fost nevoie de foarte multă muncă și curaj, după cum mi-a povestit chiar ea. Dincolo de obstacolele fizice, au fost cele umane, pentru că e vorba de un domeniu care-i încă plin de prejudecăți și multă competiție.  

VICE: Ce s-a întâmplat când ai ajuns la pole în București?
Luana: Norocul meu a fost că profesoara la care am nimerit era chiar președinta Federației Române de Pole Sport și Fitness, o femeie extraordinară care m-a încurajat mereu și de la care încă am ambiție să continui indiferent de orice. Aveam prieteni care puteau să mă țină la ei în București pentru o noapte–două până îmi terminam antrenamentele, însă era obositor. Deși avansam, mă demoraliza că nu aveam șansa să exersez mai mult și mai repede.

După patru luni de chin cu naveta, profesoara a decis să înlocuiască barele din studioul ei și mi-a spus: „Nu vrei și tu una, ca să nu te mai chinui cu naveta? Mai găsești fete pe acolo și le arăți ce știi. Poți să predai. Ai bazele, așa c-o să te descurci". Nu-mi venea să cred că mi se zice așa ceva din nimic.

Pentru asta, aveam nevoie însă de niște condiții – un tavan înalt de 3,34 metri, care să nu fie fals, pe jos să fie parchet și desigur, o toaletă. Pe cât de simplu sună, pe atât de greu mi-a fost să găsesc un spațiu pentru așa ceva.

În final, cu ajutorul părinților mei, am găsit o cameră dintr-o casă de vânzare, care era nelocuită și fără încălzire. Era un crivăț de nedescris acolo. Norocul meu era că venea primăvara, așa că m-am pus pe treabă. Am mai reușit să adun patru fete care doreau să încerce pole. Mai mergeam în București o dată pe lună sau mai rar, când profesoara mă primea la ore private gratuit.

Ce a fost cel mai greu la început?
Obstacolele sunt aceleași ca ale oricărui atlet – vânătăi, răni mai ales pe picioare, bătături, dureri de mușchi, oase, tendoane. Am avut de muncit în plus și la o forță și o elasticitate pe care nu aveam cum să le dobândesc prea ușor, pentru că nu aveam experiență în nimic asemănător, iar majoritatea fetelor care doresc să aprofundeze pole dance-ul vin din ramuri ale gimnasticii, balet, dans contemporan, din lumea circului.

Însă nu asta a fost cel mai mare obstacol. Mi-a plăcut atât de mult, încât am tras de mine și am ajuns să fac lucruri pe care, cu experiența mea, nu te-ai fi gândit că sunt posibile.

Însă te-ai mutat până la urmă în București. Cum s-a întâmplat?
Vara în care puteam să mă antrenez în camera aceea era pe sfârșite și se apropia facultatea când m-am trezit că nu mai sunt pe lista de studenți. Nu aveam voie să am restanțe de acum doi ani, dar pentru că nu mi-am verificat notele am aflat de asta abia după ce mi s-a încheiat situația școlară. În loc să intru în ultimul an de facultate, am rămas pe tușă.

Nu mai avea ce să mă țină în Brașov, așa că am sunat-o pe profesoara mea din București care mă încurajase să predau, i-am spus ce s-a întâmplat cu facultatea și am întrebat-o dacă nu are un post pentru mine ca instructor, ca să mai câștig un ban cât îmi dau seama ce să fac după această schimbare bruscă. M-a primit cu brațele deschise și așa am ajuns să mă mut în București și să predau exotic pole, la un an după ce începusem să fac asta la aceeași sală, fără niciun fel de experiență.

Cum a fost să devii profesoară de pole?
Toată lumea e drăguță cu tine la început, însă atunci când sari peste statutul de elev și capeți independență devine o problemă. Venisem veselă și motivată, așa că nu înțelegeam ce se întâmplă dintr-odată. La un moment, cineva mi-a spus la telefon „ești antipatică, pur și simplu antipatică, și asta este".

Discuția cu profesoara a fost clară și scurtă: „Nu pot să dau afară trei persoane pentru una. Înțeleg ce se întâmplă, însă am nevoie de ei pentru ce fac. Aia e, capu’ sus, și tot înainte, orice șut în fund un pas înainte".

Nu puteam să-i spun nimic unei femei care m-a ajutat să devin ce sunt, mai ales că o înțelegem și pe ea. Și, deși încercase să-mi găsească de lucru la alte săli, am refuzat. Nu mai aveam nici energie și nici interes. Căutăm să mă întorc acasă și să deschid o sală, pentru că mă săturasem de lumea rea din București. De minciuni, bârfe, prefăcătorii.

Și ce-ai făcut?
Calculele financiare nu dădeau bine nicicum, se apropia și un concurs de Exotic la care mă-nscrisesem, iar profesoara mă lăsa să exersez în continuare la sală, dar mai pe ascuns. Colac peste pupăză, din disperarea de a avea un număr perfect cât mai repede, am făcut o discopatie lombară gravă din cauza efortului, și așa am ratat și acea competiție și naționalele la sport pole.

Am căzut într-o depresie oribilă două luni. După ceva timp am cunoscut mai bine o profesoară de Exotic de la altă sală, o fată extraordinară. Am mai mers și la alte săli și am ieșit din bula mea, unde am descoperit că sunt și oameni frumoși, care m-au ajutat și primit cu drag.

Să crești pe plan personal e foarte greu când predai, toată energia ta se duce pe elevi, nu-ți mai rămâne nimic pentru antrenamentele tale. Nerepetând, nici nu poți să zici că rămâi la același nivel, ci scazi. Pentru că voiam să le fac pe ambele — să și predau și să și fac antrenamente pentru mine —, lucrurile astea îmi terminau corpul, începusem să dezvolt numai probleme. Așa că deocamdată prefer să mă antrenez doar pentru mine, să pot crește, să fiu capabilă să mă implic în competiții și show-uri.

Și că tot vorbești de show-uri, cum ai ajuns să faci unul la Summer Well anul ăsta?
Mereu m-am gândit că voi dori să pășesc pe scenă, însă niciodată nu mi-am imaginat că o să am un debut atât de rapid. Totul a venit de la un mesaj pe Instagram – o altă profesoară de la o sală de pole mă recomandase. Am acceptat imediat și am făcut coregrafiile într-o săptămână. Pentru că era prima dată când făceam asta, m-am așteptat să am emoții, însă nu mai puteam de nerăbdare să intru pe scenă, să simt beat-ul și să mă distrez. Momentul a fost un real succes, mulțimea era impresionată, am fost sută la sută mulțumită de prestația mea, mai ales pentru că am simțit momentul din plin și așa am aflat că asta e ce vreau să fac.

Cum poți câștiga bani din pole?
Cel mai ridicat nivel sunt din competițiile, show-urile și videoclipurile. Să faci live așa ceva e foarte greu, de aceea se câștigă bine. Însă trebuie să ai și unde să faci asta profesional, eu abia am avut primele show-uri. Sper să iau audițiile care mi se propun și, mai ales, să ajung peste graniță cu asta, căci acolo mai găsești locuri serioase unde pot face ceea ce fac. Ca profesor nu poți trăi numai din asta, e doar ceva part-time.

Ce condiții există în România pentru sportul ăsta?
Condiții nu prea sunt ca în străinătate – săli sunt puține sau deloc, sunt mici, înghesuite sau improvizate. De exemplu, sala profesoarei mele e făcută în podul casei ei. Pentru cine nu vrea performanță, asta nu-i o problemă, însă eu, care vreau să avansez, am nevoie de spațiu și înălțime.

Atunci de ce s-ar apuca cineva de așa ceva?
90 la sută dintre oamenii care vin la sală nu o fac pentru un câștig, ci pentru mișcare și un mediu distractiv de socializare. E un sport care îți lucrează foarte bine tot corpul, iar cui nu îi place sala, poate alege ceva mai interactiv. Aș spune că cel mai mare impact îl are la nivel psihic.

Pe mine m-a vindecat – înainte de asta, eram pe tratament medicamentos psihiatric. Sportul, mai ales dacă te pasionează atât de mult, te vindecă. E un imens boost de self-esteem pentru silueta feminină. Aș spune că instructorii sunt mai degrabă psihologi, pentru efortul lor de a le arata elevelor că pot fi grațioase, puternice și încrezătoare. Dar și băieții care lasă la o parte acea masculinitate toxică și fac asta află că sunt biologic structurați pentru a fi buni la pole.

De ce pole dance nu e văzut de ceilalți ca sport?
Nu pot judeca oamenii care se gândesc la striptease când le zic de bară. Problema e cu cei cărora le explici și le arăți și continuă să spună asta numai din mândria de a-și păstra percepțiile și glumele.

Cu părinții a fost okay. Au fost sceptici la început, dar când au văzut video-urile în care exersez la sală au ajuns să fie mândri. Majoritatea tinerilor înțeleg despre ce-i vorba, însă cu generația părinților mei, sau mai bătrâni, și cu partea masculină a populației, e mai greu.

Bunica îi sună pe părinții mei să le țipe la telefon că „Ce ați făcut din copilul ăla, stă să-i bage bețivii bani la chiloți!", dar, din fericire sau nefericire pentru mine, sunt prea obișnuită cu episoadele bunicii mele ce e încă blocată pe vremea lu Ceașcă.

Pe mine nu mă prea afectează pentru că nu mai locuiesc acolo, însă mama, săraca, nu trece săptămâna fără să audă bârfe de cum fiica-să e striperiță. Până și la nunta ei de argint s-a ivit discuția asta. Ea încă trăiește acolo cu asta ca să nu mă limiteze pe mine și să mă susțină să-mi trăiesc visul și să-mi ating goal-urile în viață.

De ce prejudecăți te-ai lovit în domeniu?
Prejudecăți vin până și din interiorul domeniului dac-ți vine să crezi. Mai există și beef-ul dintre practicantele de sport pole și practicantele de exotic pole, pentru că poartă acele tocuri, și vezi doamne încurajează striptease-ul și confirmă preconcepțiile.

Nu neg că e un sport născut din striptease, pentru că, haideți să nu ne mințim, este absolut evident că așa este. Însă faptul că până și niște striperițe s-au gândit într-o zi că vor să facă ceva mai mult decât să se dezbrace, și au dus-o atât de departe încât s-a ajuns la un sport demn de olimpice, asta mi se pare chiar mult mai impresionant. 

Uite că estetica urâtului e valabilă și în viața reală – din ceva considerat josnic s-a născut artă pură.