Am vizitat închisori celebre din lume și-am înțeles de ce România n-o să scoată bani din asta

Când eram pionieri, Doftana era loc de pelerinaj, la celula tovarășului. „Dragi copii, priviți în ce condiții îngrozitoare și-a ispășit pedeapsa viteazul și idealistul nostru iubit conducător”, ne îndemnau învățătoarele, dar noi, viitorul țării, ne înghionteam și chicoteam buclucaș, afișând o uriașă durere în dos pentru trecutul tovarășului-părinte al națiunii.

Poate pentru că Papillon a fost cartea favorită a copilăriei, am o pasiune pentru pușcăriile muzeu. Organizarea fiecăruia spune enorm despre vârsta democrației, mentalitatea și valorile respectivului regim politic care le păstorește. Dar nu e numai asta, cu trei mii de deținuți eliberați de Tudorel, mă gândesc că suntem pe cale să deschidem un întreg lanț de pușcării muzeu, surse de venit pentru bugetul țării. Aici a fost celula lui Voiculescu, aici a lui Bombonel, aici Hrebe și aici poate chiar Ion Iliescu. Până ni se vor împlini visurile, hai să-ți povestesc ce înseamnă să fii încarcerat într-unele dintre cele mai cunoscute închisori din lume.

Japonia neoanelor și vitezei se termină când calci pe insula Hokkaido. De la Hakodate până la Abashiri sunt zece ore cu trenul, printre păduri și orezării, câteva sătuce și iar dealuri și păduri și orezării. Cu toate astea, închisoarea din Abashiri, aflată pe lista de „national important cultural properties” a Japoniei, atrage zeci de mii de vizitatori pe an. Se vine cu familia, cu bunicu' și străbunicu', dar și cu grupuri gigantice de copii, căci Abashiri este un fel de Disneyland Park al închisorilor la care știi bine că plodul nu o să se plictisească. Clădirile pușcăriei au fost conservate perfect, manechini din plastic și lemn, îmbrăcați în uniforma de deținut, încearcă să reconstituie viața din Abashiri. Răsar din spatele porumbului plantat lângă una din clădiri, sunt ascunse prin celule, una dintre păpuși face echilibristică pe o sfoară și redă una din puținele încercări de evadare din pușcărie. Personajul este faimos, a evadat practic oricând a vrut el din toate închisorile unde a fost băgat. La Abashiri, când l-au pus în lanțuri, a folosit supă miso ca să erodeze cătușele și tot a scăpat. Torsoul tatuat Yakuza style al unuia dintre manechini iese din cimentul vopsit albastru al băilor. Pe pereți, în engleză, texte măiestre îți explică importanța băii, climaxul zilei pentru deținuți.

„Oooooooo”, se miră zgomotos vizitatorii. Iată că se trăia bine în pușcărie, erau condiții bune. În definitiv doar 10% din deținuți au murit aici și asta s-a întâmplat nu de la condițiile de încarcerare, ci de la prea multă muncă pentru că au fost folosiți la construcția de drumuri. Calea ferată pe care am venit a fost făcută cu mâna goală de către pușcăriașii din Abashiri. Niște eroi care au ajutat la colonizarea insulei în acea epocă tulbure când inamicul rus se uita de pe geamul de la baie către Hokkaido și își bea ceaiul făcând planuri de invazie. Asta este versiunea pe care administrația o servește vizitatorilor. În sala de la intrare, panouri de plexi cu grafică ireproșabilă ajută turistul să observe și să se bucure de detaliile arhitecturale și designul închisorii. Am senzația că se face mișto de mine, dar nu, nici vorbă, administrația lui Abashiri s-a îngrijit ca cetățeanul japonez să constate că estetica prima chiar și în epoca Meiji, chiar și în sectorul construcției de pârnăi. Pe un panou este proiectat un filmuleț care prezintă istoria închisorii. Un actor povestește cum preoți buddhiști și creștini le cultivau deținuților caracterul moral. Exista chiar și o sală de lectură care, mai târziu, a fost folosită și pentru concerte și apoi transformată în sală de cinema. Mi-e milă de tovarășul nostru de care nimeni nu a avut grijă să îi cultive caracterul moral și nici filme sau concerte nu a avut parte. Săracul.

Totuși, cine erau cei închiși aici? Criminali, politicieni, hoți, anarhiști? Nu știm. Singura referire la identitatea unuia dintre pușcăriași apare în muzeul închisorii. Este povestea lui Longnail, deținutul care a vrut să răzbune moartea lui taică-su (nu mi se dau amănunte cu ce a făcut exact), poliția a aflat unde e și, în timpul urmăririi, lui Longnail i-a intrat un cui lung în talpă, dar chiar și așa a continuat să fugă încă 12 kilometri. Peste imaginile animate din filmulețul cu Longnail, vocea patetică a actorului care îl interpretează spune că pușcăriașul își amintește de viața în închisoare cu nostalgie. Exact ca pensionarii noștri care vorbesc cu lacrimi în ochi de vremea lui Ceaușescu. Până la urmă, viața la Abashiri era chiar faină și gardienii erau de treabă. Longnail era fericit că îl lăsau nesupravegheat să dea cu mătura în fața închisorii.

Care erau condițiile? Nu îi băteau, nu îi torturau, îi supuneau însă asaltului designului arhitectural și îi țineau în frig. Hokkaido are un climat extrem de rece: șapte luni pe an, la -22 de grade afară, în celule erau minus opt grade. Un fost pușcăriaș, poet, nu a reușit să descopere cuvintele care să descrie frigul din temniță. Pe lângă frig, dacă nu te purtai civilizat, erai băgat la carceră, unde îndurai întunericul, foamea și erai îndemnat să reflectezi la greșelile tale. Căci, deși japonezii nu spun despre pușcărie că este facultate, explică vizitatorilor că închisoarea are rol educațional și pârnăiașii ăștia despre care nu știm cine erau au ieșit oameni mai bogați măcar prin faptul că stăpâneau arta cultivării porumbului și orezului și a tăiatului de drumuri, cu mâna goală, prin piatra rece a lui Hokkaido.

Viața în pușcărie e frumoasă pentru că îți oferă ocazia să dai patriei ceva înapoi, să te sacrifici pentru binele colectiv.

Acum un secol, dacă nimereai pe aici, pe la capătul lumii, dădeai peste deținuți în haine dungate rupându-şi spinările sub buşteni. Lemn cărat la deal, lemn dus la vale, totul era de lemn, şinele erau de lemn, vagoanele erau de lemn, fierul era de lemn, că d-aia-i zice căii ferate xilocaril. Cred că aici nu aveau probleme cu scobitorile. Tâlharii, violatorii şi deţinuţii politic tăiau cu toţii, de-a valma, copaci, şi apoi umpleau vagoanele. Din fotografiile făcute prin 1920, surâd domniţe cu umbreluţe venite‐n vizită în misteriosul tărâm al Ţării de Foc.

„Tu, fată, ce periculos eee! Dă-mi sărurile, că simt că mă ia cu leşin de emoţie.“

Deținuții erau aduşi de departe şi condiţiile de pe vasele de transport nu erau extraordinare. Ajungeau la destinaţie mai mult morţi decât vii. În muzeul închisorii Ţării de Foc, o ghidă minionă, dotată cu microfon şi cască atârnată sexy de ureche şi cu fusta strâmtă pe şolduri, zice că şi tatăl tangoului, vestitul Gardel, a stat la mititica, aici în Ushuaia. Tâlhărie sau aşa ceva. Cine să mai ştie? Ne plimbăm printre celulele goale care aliniază culoarul. Unele sunt pictate, în altele strâng praf uniforme puse pe manechini de magazin Universal. Ghida continuă conştiincioasă să enumere animalele din menajeria de cremenali de la capătul lumii.

Aici, în celula asta, a locuit Misticul. Un domn destul de imbecil cât să-şi otrăvească familia şi apoi să-şi împuşte cizma goală, adică fără picior în ea, pe care a prezentat-o ca pe-o dovadă că s-a tras asupra lui şi a fost rănit în timp ce se apăra de atacatorul care i-a omorât rudele. De fapt, gemea puşcăria de anarhişti. Căci în anii aceia, Buenosul bubuia şi nu numai de la boom-ul economic. Ce a făcut domnul ăsta X-ulescu? Nimic grav, a împărţit manifeste. A tras băţul scurt, l-au săltat, l-au băgat la cală şi l-au trimis în Ţara de Foc, să pună mâna şi el pe o carte.

Soarta politicienilor închişi în Ushuaia a înmuiat inimile intelectualilor locali, care i-au ajutat să evadeze. Pușcăriașii au reuşit să treacă în Chile, aceea fiind singura fugă de succes din istoria închisorii. Alţi prizonieri care au încercat, au sfârşit murind de foame sau de frig. Unde să scapi când piciorul îţi alunecă de pe hartă?

Ghida a terminat turul. Face o reverenţă şi culege bacşişuri.

În galerie sunt celule părăsite, conservate exact ca-n 1947, când puşcăria a fost închisă. De ce au renunţat la ea? Dar zidul Berlinului de ce s-a prăbuşit? Toate marile închisori - cu ziduri sau cu graniţe -, toate au probleme cu managementul pe termen lung şi, într‐o zi, apare un semn mare pe uşă: „lichidare de stoc“ şi se termină distracţia.

La toaleta străveche, un iz de urină vechi de 65 de ani îţi dă bună ziua. Se strecoară pe hol, vine cu noi în galeria principală unde este Muzeul Marinei. Căci în fosta închisoare din Ushuaia sunt cinci muzee într-unul singur. Asta da ofertă.

În Muzeul Marinei este un model al vaporului Monte Cervantes, cel care a naufragiat în 1930, în mijlocul canalului Beagle. Povestea lui combină ca o pizza cu sarmale o tragedie şi un miracol. Toţi turiştii de pe vas, vreo 2 000, au scăpat şi au dublat, pentru o lună, populaţia Ushuaiei. Doar căpitanul Dreyer, ruşinat că a lovit o piatră, s-a sinucis. Neamţ. Am avut şi noi unul. Carol îi zicea; atunci când a venit rege în România, a manifestat acelaşi gen de tendinţe sinucigaşe.

De pe vremea lui Carol, zâmbeşte cald dintr-o poză Racoviţă. E închis într-o celulă măruntă, împreună cu Amudsen şi ceilalţi membri ai expediţiei Belgica. Pe perete e o tăbliţă pusă de Rapapatatierra Expedition care slăvește realizarea românului. Arată ca o firmă de administraţie financiară şi miroase a acţiune de consiliu judeţean Olt.

Port Arthur zumzăie la opt dimineața. Sunt sute de bătrânei coborâți din autocare, preluați pe bombeu de ghizi și purtați printre ruinele fostei închisori, printre găinați de gâște sălbatice. Ultimii veniți suntem împărțiți în două grupuri de câte 40 de oameni, putem să o punem de un miting la Univrsitate împotriva exploatării gazelor de șist. Ghidul are un tic, își drege glasul și spune „îhîm” după fiecare afirmație. Spune că Port Arthur era o închisoare naturală, că prizonierii de aici erau recidiviștii cei mai răi dintre cei răi, îhîm. Au ajuns în zece ani la 1 200 de deținuți, d-ăia cu lanțuri la picioare, folosiți să împingă un trenuleț care căra oameni și bunuri.

În lumina dimineții, ruinele închisorii arată idilic, ca o pictură olandeză a Toscanei, cândva în secolul XIV. Biserica delicată și părculețul îngrijit te fac să uiți că ești în muzeul unei închisori unde timp de 47 de ani au fost aduși cei mai siniștrii criminali din imperiul britanic. Colonia penală deschisă în 1833, deși una din puținele profitabile în anii de început (avea 42 de bresle, totul se producea aici, de la pantofi la făină, de la cuie la pielărie, lemn și piatră), a fost închisă în 1877 când devenise un soi de pension pentru deținuții care nu reușiseră să se integreze în societate după eliberare.

Deși izolată și considerată un altfel de Alcatraz, au fost încercări de evadare, cea a lui George Billy Hunt fiind de departe cea mai bizară. Prizonierul a reușit să se strecoare afară, dar la Eaglehawk Neck a văzut soldați și, în lipsa unei idei mai bune, a luat pielea unui cangur mort găsit la marginea pădurii și a început să țopăie, îndepărtându-se. Dar soldații, flămânzi, l-au ochit, nu le-ar fi stricat un cangur la proțap. Panicat, George Billy Hunt și-a azvârlit pielea de cangur de pe spate (cam ca Leo în The Revenant) și s-a predat, urlând că vrea înapoi la închisoare. A primit 150 de bice pe spinare și nu orice fel de bici, ci Nine Life Cat, un bici cu nouă șnururi, cu noduri pe ele, sărate în apa oceanului și lăsate să se usuce. După cinci lovituri, nu mai aveai carne, după 12, ți se vedea osul. Și porția clasică era de 100. Cu toate astea, efectul lui Nine Life Cat era contrar, și mai ai dracului deveneau pușcăriașii, și mai greu de stăpânit.

Căpitanul Charles O'Hara Booth a schimbat foaia și a introdus izolatorul. O tortură a minții care a dat rezultate. Prizonierii erau închiși singuri, în beznă absolută, 23 de ore pe zi în sicriul vertical, o încăpere unde nu puteai să stai decât în picioare. O oră aveai voie să faci mișcare. Când mergeau la biserică erau închiși într-un soi de compartiment separat și primeau măști și numere, ca să nu fie recunoscuți și să li se distrugă personalitatea. 30 de zile de astfel de tratament, doar cu pâine și apă, ieșeai muci de la izolator. După Billy Hunt, a fost instituită faimoasa Dogline, câini mastiff care ajungeau cu nasul unul la altul, beau și mâncau din aceleași boluri, dar nu puteau să se lupte sau muște. Nu aveai practic loc să treci printre ei. Doar 12 oameni au reușit vreodată să facă asta.

O expoziție arată momentele cheie din 1870, când tasmanienii s-au prins că pot să facă o tonă de bani din exploatarea trecutului coloniei penale. Sunt expuse vederi cu închisoarea, fotografii cu hotelul cu 60 de locuri care descriu facilitățile de la Port Arthur: apă caldă și apă rece, totul curat, comod, cochet, mașini și biciclete de închiriat și chiar și filme Kodak.

O mare parte a complexului a ars la sfârșitul secolului al XIX-lea în incendii succesive. Multe din pietre au fost luate și folosite la construcțiile din Hobart. Doar 30% a mai rămas din ceea ce era în 1850.

Acum, fiecare din vizitatori primește câte o carte de joc pe care este simbolul și povestea unuia dintre prizonieri. Cu ea te duci și îți găsești personajul alocat la expoziția cu manechine care arată cum funcționa colonia. Eu îl primesc pe un nene fierar care făcea chei cu mold de ceară și trafic cu lame de cuțit în schimbul cărora obținea tutun. Expoziția are un aer de Madame Tussaud.

Nu pot să nu mă gândesc că nici acum, 120 de ani după ideea celor de la Port Arthur, nu suntem în stare să facem ceva despre deportații de la Canal sau despre sutele de oameni care fugeau din țară, că nu avem un muzeu al comunismului. La Port Arthur e 37 de dolari cel mai ieftin bilet. Doamne, ce proști suntem. Îhîm.