Trei apartamente chinuite din România care-ți oferă bucuria vieții la container

Salut, sunt Radu Negoiță și sunt arhitect. Am făcut pagina de Facebook Case Strâmbe pe Radar ca să-ți arăt cum și dacă îți iei țeapă cu apartamentul nou pe care ți-l cumperi. În rubrica asta îți arăt ce înseamnă superofertele bombă de apartamente noi din România și-ți traduc cu ce probleme vin hărțile alea colorate cu viitoarea ta casă.

Dacă citești rubrica asta înseamnă că știi ce înseamnă o maradonă imobiliară: ţi se arată apartamentul pe o foaie, ţi se promite satisfacţie paradisiacă şi apoi ești pus să semnezi un precontract. Regula asta se aplică, de obicei, la locuințele „convenabile” ca preţ. Când te muţi în ele însă îţi dai seama că, de fapt, sunt „ieftine”, în niciun caz convenabile.

Am strâns un bucheţel de trei ştrumfenii din astea, ca să înțelegi mai bine care e diferența dintre „ieftin” și „convenabil”.

Sigur ai văzut până la vârsta asta măcar un film cu Indiana Jones sau unul cu cowboy care sar din mers în vagoanele care transportă saci. Toate vagoanele au ceva în comun – sunt lungi, înguste şi întunecoase, pentru că le lipsesc ferestrele. La tipul ăsta aşa e normal – marfa care stă înăuntru nu are nevoie de aer curat, deci de ce i-ai face ferestre prin care să intre diverşi săraci?

Aici, la garsoniera-fără-de-preţ din Lazăr Residence Iaşi (scrie pe site că preţul se „clarifică”) treaba e diferită: săracul are propria sa uşă de intrare, iar vagonul său primeşte, în capătul opus ei, o fereastră. Ea ţine loc de luminiţa de la capătul tunelului – ia-o ca pe o metaforă, dacă vrei.

Raportat la fugarii care dorm în paie în filmele americane aici eşti chiar boier. Dar dacă mă gândesc mai bine, tot amărâții ăia ies în avantaj: timpul pe care îl petrec ei e de câteva zile. Tu ai „şansa” să dormi în vagonul din imagine zi de zi, timp de cel puţin 25 de ani.

Cred că e evident de ce am ales tocmai vagonul pentru comparaţie: cutiuţa asta denumită garsonieră (ei îi zic pe site „apartament cu o cameră”, ceea ce este mai corect) este un spaţiu-vagon, adică genul de loc unde treci direct din vestibul în cameră, de acolo în bucătărie, apoi în balconul închis.

Doar balconul primeşte lumină, iar bucătăria se ventilează prin acesta. Nu vreau să îmi imaginez ce se întâmplă dacă proprietarul păţeşte o repriză de flatulenţă sănătoasă – probabil că va alerga disperat să deschidă uşa dinspre coridor, ca să facă nişte curent.

Recapitulez: suprafaţa este de 35,60 metri pătrați (nu ştiu, nu am verificat), preţul acum se coace, iar contactul cu aerul este sporadic. Premiul juriului la categoria „cea mai confortabilă poiată de găini”.

Deşi planul pare, la prima vedere, în regulă, problemele apar când te gândești la oamenii care vor locui aici. Adică niște europeni de dimensiuni medii.

Holul de acces în apartament e un fel de tunel lat de 90 de centimetri de ai cărui pereţi te freci cu geaca de iarnă – dacă vrei să cumperi apartamentul ăsta îţi recomand întâi să-ţi asortezi garderoba cu nuanţa lavabilului. E mai uşor decât să-ți perii hainele de fiecare dată când intri sau ieşi din casă.

Nu îmi dau seama pentru ce tip de client au gândit apartamentul oamenii care au proiectat/ construit blocul, dar pot face un portret-robot: în dormitor văd un pat de două persoane lipit cu latura lungă de perete (probabil pentru oameni micuţi care dorm de-a curmezişul), holul e strâmt rău, iar în camera de zi canapeaua desenată pare extensibilă.

Toată treaba mă trimite cu gândul mai degrabă la o cazare temporară pentru opt-zece muncitori în construcţii importaţi din Vietnam decât la un apartament de două camere decent pentru un burlac sau un cuplu.

Holul de acces are 90 de centimetri, spaţiul dintre canapea şi ghena tehnică 70, ce rămâne între masă şi canapea sub 50. Singura soluţie viabilă acolo este să schimbi masa cu una mai mică şi să te mulţumeşti cu două locuri. Aia e, unii dintre cei opt locatari şantierişti vor mânca în oraş.

Nu e un apartament rău, e doar unul configurat pentru oameni mult mai mici de statură decât românii obişnuiţi.

Apropo, cutia asta de chibrituri se numeşte „studio”, creşte pe Aleea Viorelelor şi costă 40 349 de euro, cu tot cu TVA, ceea ce înseamnă în jur de 890 de euro/mp (fără TVA). Merită să te bagi la rate dacă încapi!

Dintre toate cele trei exemple, apartamentul de faţă chiar străluceşte. Aici avem un caz bizar de suprapunere a funcţiunilor – cumva, bucătăria (care pare că nu are lipsuri majore) primeşte – nu ştiu de ce - un al doilea spălător, care stă la intersecţia spaţiilor adiacente acesteia, spaţiului de luat masa şi livingului. Și încurcă totul.

Graţie ei, trecerea spre dormitor e un slalom suprarealist printre muchii de perete şi o măsuţă de sticlă. Cam cum este şi camera de zi, care are o groază de calităţi.

Spaţiul ăsta e groaznic pentru că este mai mic la suprafaţă decât baia, de a cărei uşă stă lipită canapeaua. Nu prea e normal să rişti să umpli canapeaua de rouă după fiecare baie fierbinte, dar asta e situaţia.

Covrig peste cuc, fix în dreptul uşii de la baie stă o măsuţă de cafea. Dacă insişti să urmezi sugestia dată de cine a făcut simularea 3D şi pui acolo măsuţa de sticlă, rişti să ajungi la urgenţe cu tăieturi pe picioare.

Pe scurt, în casa asta ai o cameră de zi (termenul de „cameră” e o exagerare în cazul de faţă) înghesuită între o bucătărie deschisă şi o baie. În ea vei sta în aromă de prăjeală şi/sau budă pe canapeaua ta înghesuită undeva, foarte departe de lumină – ferestrele sunt hăt, departe, în cealaltă parte a apartamentului.

Norocul e că dormitorul este de două ori şi jumătate mai mare decât livingul – mă tem, însă, că aici nu vei avea ferestre. E posibil să nu fie aşa, dar imaginile astea transmit următorul mesaj: acesta este un bunker. Cine va sta aici va petrece multe momente minunate pe balcon.

Blocul se numeşte Marabella Residence şi este „foarte bine compartimentat, având o suprafaţă utilă de 39 de metri pătrați.”

Vânzătorul care vrea pe apartament 30 mii de euro zice că este „total decomandat”. Grajd de lux.

Asta a fost – câte un apartament strâmb pentru fiecare provincie istorică a României.

Concluzia e aceeaşi ca în 2018: şi în anul de graţie 2019 privaţii fac ce vor, iar statul e prea slab să le dea peste mână când greşesc. Eu te sfătuiesc să caști ochii înainte să duci mâna la pungă. Spor!