Am râs la o înmormântare din toamna asta, mai mult decât la toate filmele cu pretenții de comedie pe care le-am văzut în ultimii patru ani. Meritul mortului, că a știut să-și aleagă cimitirul! Clanurile mafiote ale romilor din Craiova – ăia care se împușcă între ochi în pauza dintre două partide de poker – își dorm somnul de veci în cimitirul Dorobănția -Nisipuri, iar pozele și textele așternute pe cruci de autorul anonim, interlop și manelist depășesc orice imaginație.
Cimitirul se află în celebrul cartier Fața Luncii, numit astfel pentru apropierea de Lunca Jiului. Situat undeva între Parcul Tineretului și Stadionul Ion Oblemenco, mai într-o latură, e o combinație de vile cu turnulețe, bordeie din chirpici, străzi pline de gropi și garduri pe care se usucă treningurile de firmă.
Videos by VICE
Într-un clasament turistic al cartierelor din Craiova, Fața Luncii ar ieși, detașat, pe ultimul loc. Taximetriștii nu te duc acolo nici dacă le plătești dublu (au pățit-o de prea multe ori, cu înjurături primite în loc de bani, urmate și de câte-un pumn, în caz de proteste), iar pe jos nu se aventurează decât cine chiar nu are de ales. Doar grupurile masive de mascați le mai fac câte o vizită, din când în când, unora dintre cei mai bogați lideri ai romilor din România.
Practic, singura ocazie cu care un craiovean normal merge în zonă e o înmormântare la cimitirul Dorobănția, pus aici, la margine de lume, pe vremea când corturile erau mai multe decât casele, iar vilele lipseau cu totul.
Spre deosebire de celelalte cimitire din Craiova, aici nu există prea multe monumente care să-ți atragă atenția prin frumusețe sau prin valoare artistică. Nu vezi nici vreo biserică octogonală sau vreo mireasă de legendă, ca la Sineasca (cimitirul cu gardurile izolate termic și fonic de Primărie), nici statuile primarilor care au făcut tot ce are orașul mai bun, acum 110-150 de ani, ca la Ungureni.
Până nu demult, cimitirul era cunoscut doar pentru povestea tristă a lui Florin Pițurcă, tânăr atacant la Turnu-Severin, în Divizia B, văr cu Victor Pițurcă. Statuia lui domină, încă din 1978, o parte a cimitirului. Atunci, Florin a făcut atac de cord chiar în noaptea de după ce înscrisese un gol decisiv, într-un meci contra Metalului București.
Monumentul a fost ridicat, cu ultimii săi bani, de un tată îndurerat, care nu și-a mai revenit niciodată și, în cei 16 ani pe care i-a mai avut de trăit după moartea fiului, nu a mai dormit acasă, ci numai în cimitir, la mormânt. Povestea asta a ajuns până la englezi, iar un jurnalist The Guardian ajuns la Craiova astă-toamnă povestește cum, în drum spre cimitir, a avut proasta inspirație să arunce un ochi spre un convoi mortuar, unde a văzut un popă viu, în picioare, și, întins pe catafalc, „un alt preot, uriaș, îmbrăcat în negru, cu barbă gri și, cât se poate de clar, mort”.
În afară de statuia vărului lui Piți, singurul monument care atrage atenția – prin mărime și cam atât – e statuia albă a Aniței, cocoțată peste o criptă, chiar la intrarea în cimitir, pe partea dreaptă. Pentru rudele care, în durerea lor, nu au uitat să-și etaleze puterea și bogăția, ea a fost deasupra tuturor, așa că i-au făcut cel mai înalt monument din cimitir.
Dacă vrei să cunoști cimitirul în profunzimile lui, trebuie să te apleci asupra mormintelor. Și nu ca să te uiți înăuntru prin vreo crăpătură, ci ca să descifrezi inscripțiile de pe cruci. Primul care îți cade sub ochi e mormântul familiei Miclescu, unde cei trei mușchetari plâng Vidul, deși acesta n-a murit. E vorba de o criptă construită în 1994 de soții Miclescu – Vidu și Florăreasa, pe numele lor -, care le scriu copiilor, pe piatra de mormânt: „Nu vrem lacrimi, ci o aducere aminte plină de respect, pentru cei care și-au dat viața pentru fericirea voastră”.
Cum îi cheamă pe copii? Aici e tot șpilul: băieții D’Artagnan, Aramis, Athos, Porthos și fetele Constituția, Memoria, Teodora și Iozefina. Cârcotaș din fire, Dumas-tatăl ar fi fost totuși nemulțumit de ordinea în care au fost botezați pruncii: în romanele de capă și spadă, Athos și Porthos sunt mai mari decât Aramis, iar D’Artagnan e mezinul.
Și nu numai muschetarii își scot cu respect pălăria cu pene și varsă o lacrimă, când intră în cimitirul Dorobănția. Superman însuși coboară în zbor, alături de fratele Diplomat, și o plânge pe Armonica, urmându-i îndemnul: „Și crucea-mi privește trist, că-n astă lume nu eczist”.
Alături, Libertatea, soră cu Vasilica și cu Dulciu, e jelită de Gionson.
Și, dacă pătrunzi mai adânc în cimitir, dai și de mormântul lui Rocky, scris Roky. Greu de spus dacă s-a renunțat la „c” dintr-o neglijență a mânuitorului de daltă sau din zgârcenia care l-a cuprins brusc pe plătitor, știut fiind că, în meseria asta, tariful se percepe la număr. De semne.
Cei care nu au avut șansa de a primi de la nași un nume de super-erou sau măcar de concept filosofic compensează prin poze. Alături, o fată e pozată la loc de verdeață, dar nu și de odihnă, pentru că are o halteră la picioare, iar postura e una de săritură cu coarda.
Și, pe o criptă roz, un mozaic tropical, cu palmieri, parcă așteaptă băiețașul care să-l ridice la rangul de poză de profil, pe Facebook.
Pe o cruce găsesc fotografia unui karatist supărat, gata să-ți înfigă genunchiul în gât. În spatele lui rânjesc inevitabilele termopane albe, care decorează o căsoaie din cărămidă maro.
Mormântul karatistului ne arată cât de adevărate sunt vorbele lui Cheloo și Mărgineanu: cea mai importantă este, într-adevăr, atitudinea, dar „trebuie să ai dușmani. Dacă n-ai dușmani, măcar să ai impresia că-i ai”. Iar karatistul nostru are și despre ei a preferat să scrie pe cruce, în locul textelor cu îngerași pufoși și fericire veșnică.
Dușmanii sunt vecinii de vizavi care, deși el începuse primul lucrarea, s-au apucat și ei să-și facă un cavou, care să-l umbrească, la propriu, pe al lui: „Păcat pentru o lucrare care pentru cimitirul Nisip e unicat să fie condamnată la întuneric pentru tot restul vieții”.
În final, Cichi Cian de Craiova își răscumpără gândurile răzbunătoare la dușmani cu un citat din Octavian Goga (fără menționarea autorului și fără ghilimele, dar ce mai contează, s-a văzut și la case mai mari!): „Trecutul e noaptea, iar amintirile candelele, care cu vremea se sting”.
Îmbogățit spiritual după cea mai distractivă înmormântare din viața mea, am trecut rapid prin praful de pe strada Bucovăț, apoi peste gropile de pe Râului și în cinci minute am ajuns în Craiova normală, care habar n-are că, în cartierul mărginaș în care oamenii obișnuiți nu au curajul să se plimbe ziua, super-eroii merg la miez de noapte să își jelească părinții, în sunet duios de manea.
Mai citește despre cimitire:
Ai vrea să fii îngropat în cimitirul Oanei Zăvoranu?
Mormintele magnifice ale mafioților georgieni
Mormintele astea personalizate par cumpărate de la Dragonul Roșu
Cimitirul, de Adrian Tepepan
