Am vorbit de curând cu niște gangsteri pocăiți despre motivele pentru care au lăsat în urmă lumea interlopă. În majoritatea cazurilor, mi-au zis că au făcut-o pentru că s-au săturat să tot intre la închisoare. Că o viață în spatele gratiilor nu e viață, când ai putea fi afară, să mănânci mâncare bună, să înoți și să te bucuri de soare.
Dar o revelație ușor derutantă a venit de la un fost membru al unei găști de motocicliști, John Lawson, care mi-a zis că un factor major al deciziei de a se îndrepta a fost un articol despre el dintr-un ziar care l-a făcut să realizeze că poate nu era un tip chiar drăguț.
Videos by VICE
Normal că m-a făcut să mă întreb: Chiar a fost nevoie de un nenorocit de articol ca să înțelegi, ca recuperator, că nu duci o viață morală? Și dacă e așa, cum reușesc infractorii care fac zilnic acțiuni imorale să se convingă că sunt oameni ok și să se suporte pe ei înșiși?
Singura explicație pe care am găsit-o a fost că, pentru o carieră de infractor de succes, trebuie să știi să te păcălești foarte bine pe tine însuți sau pur și simplu să te doară-n cur.
Conform expertului în psihologia infractorilor, Shadd Maruna, studiile indică faptul că majoritatea infractorilor își găsesc justificări pentru acțiunile lor. Există puține dovezi că aceste justificări ar fi făcute înainte de comiterea crimelor – așadar, probabil sunt găsite mai târziu, pentru a face față sentimentului de vinovăție.
„Criminologii au interogat toate felurile de indivizi care încalcă legea și au descoperit că majoritatea folosesc tehnici de neutralizare”, a explicat Maruna. „S-au făcut studii pe braconieri, teroriști, violatori, hoți, cyber-hackeri, infractori. Și toți acești indivizi tind să se folosească de mai multe raționalizări după comiterea actelor de violență.”
Aceste tehnici de neutralizare alcătuiesc baza unui concept cunoscut sub numele de teoria neutralizării, care a fost menționat prima oară de sociologii David Matza și Gresham Sykes în 1950. Teoria susține că infractorii sunt capabili să neutralizeze valori care i-ar împiedica să îndeplinească anumite acte prin utilizarea mai multor metode de justificare: „negarea responsabilității”, „negarea infracțiunii”, „negarea victimei”, „condamnarea acuzatorilor” și „loialitatea de un nivel mai înalt”.
Citește și: „Diavolul alb” care a condus mafia chineză din New York și Boston
„Negarea responsabilității” e atunci când un agresor susține că a fost obligat de circumstanțe să comită crima; „negarea infracțiunii” înseamnă că insistă că crima a fost inofensivă; „negarea victimei” sugerează că persoana respectivă o cerea; iar „condamnarea acuzatorilor” se întâmplă atunci când infractorul susține că cei care îl critică și îl vor pedepsit fac asta ca să deturneze vina de la ei. Ultima metodă, „apelul la o loialitate de nivel mai înalt”, înseamnă că infractorul crede că legea poate fi încălcată pentru binele unei mici secțiuni din societate – de exemplu, o bandă sau un grup de prieteni.
Am fost curios să văd cum funcționează aceste teorii în afara manualelor, așa că am luat legătura cu cinci foști infractori care s-au cumințit, ca să aflu cum își justificau acțiunile imorale lor înșiși.
Un Darren Asrmstrong ușor blurat
Primul cu care am vorbit a fost ex-gangsterul Darren Armstrong, care acum are o organizație caritabilă cu scopul de a realibita dependenții de droguri și foștii deținuți.
„Făceam fraude, jefuiam companii mari și mă gândeam că oricum au destui bani, a zis el. Când furam de la oamenii de pe stradă, de obicei eram drogat cu gaz butan și știu că mă gândeam: De ce ei au lucruri așa frumoase și eu n-am nimic? Nu aveam casă, uram societatea și mi se părea că sistemul mă calcă pe cap.”
Ideea că Darren fura doar de la oameni bogați se încadrează în categoria „negarea infracțiunii”, iar faptul că simțea că e nedrept că victimele sale sunt mai bogate decât el sugerează că folosea drept justificare și „negarea victimei”.
Citește și: Bine ai venit în sălașul celor mai rău famate grupări interlope din Salvador
Apoi, am vorbit cu fostul gangster din Glasgow Kevin Dooley, care a fost închis pentru tentativă de crimă și alte violențe, dar acum lucrează ca antrenor pentru dependenții de droguri în recuperare. Mi-a explicat că, de multe ori, își justifica acțiunile prin nenorocirile comise de autorități. „Consideram că și eu am dreptul să fac rău, pentru că oricum politicienii și polițiștii sunt corupți.”
Un caz clasic de „condamnare a acuzatorilor”. Până acum, totul s-a potrivit la fix. Dar nu toți cei cu care am stat de vorbă s-au încadrat în categoriile teoriei neutralizării.
Mubarak Mohamud
Mubarak Mohamud era unul dintre șefii unei bande de infractori din Camden înainte să se lase de nelegiuiri și să-și înființeze propria companie de haine. Acum încearcă să-i ajute și pe alții să nu încalce legea și să aleagă calea cea bună. Cât timp a fost infractor, își micșora sentimentul de vinovăție pentru acțiunile lui prin gândul că scopul scuză mijloacele.
„Mă gândeam că tot ce contează e să pun mâna pe banii ăia, mi-a zis el. Îmi ziceam că nu e important decât faptul că am succes, indiferent cum fac rost de banii respectivi. Mi-am zis-o de atâtea ori încât am ajuns s-o cred.”
Heith Copes, expert în procesul de luare de decizii al infractorilor, mi-a explicat că unii infractori își privesc activitatea ca pe un talent special și folosesc asta drept justificare pentru comportamentul greșit. Mubarak prefera să se vadă drept un antreprenor ingenios în loc de o persoană care comitea acțiuni imorale.
Apoi m-am văzut cu fostul infractor Frank Prosper, care acum e actor și care mi-a zis că evita intenționat să se gândească la consecințele acțiunilor sale cât timp era gangster. Mi-a zis că i-ar fi fost imposibil să mai comită un jaf armat dacă ar fi stat prea mult să se gândească la moralitatea carierei sale.
Citește și: O bandă de infractori amețește victimele cu cel mai periculos drog din lume
Copes zice că evitarea analizei morale a infracțiunii e o altă tehnică folosită de infractori ca să nu se simtă vinovați. Evitarea gândurilor morale e un mod de a depăși vinovăția, a zis el. De asta, mulți infractori spun sau gândesc expresii precum la dracu’” sau „ce căcat, oricum nimic nu contează” înainte sau după ce comit o infracțiune.”
Ultima persoană cu care am vorbit a fost Marcus Paradise Dawes, care a fost închis în Statele Unite pentru acte violente cu arme de foc. După ce și-a ispășit pedeapsa, s-a mutat în Marea Britanie, unde a devenit un mentor pentru tinerii delicvenți. A menționat că se simțea Robin Hood în perioada când opera ca infractor, ceea ce sugerează că s-ar încadra în categoria „loialitate la un nivel mai înalt”. A susținut că a început să-și găsească justificări abia după ce a primit sentința și i s-a părut că e pedepsit prea aspru. Această atitudine se potrivește cu noțiunea că neutralizarea nu se întâmplă neapărat în timpul comiterii infracțiunii, ci poate apărea mai târziu.
Dawes a mai argumentat că tehnica de „condamnare a acuzatorilor” e privită de unii drept un motiv bun pentru încălcarea legii, și nu doar ca o scuză după ce a avut loc infracțiunea. „Persoanele de la putere sunt considerate corupte, așa că infracțiunile lor par mici față de ale conducătorilor”, a zis el.
Așa cum ne vine și unora dintre noi să ne băgăm picioru-n plata taxelor după ce am aflat de documentele Panama.
Deși unele dintre justificări sunt destul de raționale, e clar că altele au fost create doar pentru a micșora sentimentul de vinovăție. Așadar, faptul că ești capabil să te convingi că ceea ce faci e corect te face o persoană periculoasă, dacă îți manipulezi propria conștiință pentru a-ți justifica infracțiunile?
Maruna spune că adevărul e exact invers. „În ultimii treizeci de ani, justificările și-au creat o reputație proastă și responsabilitatea personală a căpătat un statut de cult ca panaceu social”, a zis el. Se zice despre indivizii înscriși în programe de tratament de grup care își găsesc scuze pentru că au intrat în lumea interlopă, că suferă de distorsiuni cognitive. Li se spune că nu au voie să-și găsească scuze sau justificări și că trebuie să-și asume responsabilitatea totală pentru crimele lor. Problema e că atunci le rămâne o singură explicație: Am făcut asta pentru că așa am vrut. Și atunci ar fi considerați malefici sau psihopați. Iar chestia asta nu se poate numi terapie, pentru că nu-i ajută cu nimic.”
Deci n-ar trebui să temem cel mai tare de oamenii ca John Lawson – de infractorii care își spun că acțiunile lor sunt ok – ci de cei care nici măcar nu încearcă să se vadă în lumina aceea. De cei care gândesc: „Mă doare în cur dacă sunt malefic sau nu.”
Mai multe despre lumea interlopă pe VICE:
5 lecţii pentru infractori învăţate de la susţinătorii lui Becali
Interlopii români iubesc social media
Am învățat cum gândesc șmecherii și interlopii din România, din versurile lui Dani Mocanu
