Ați văzut vreodată un copil care se joacă cu o jucărie? De obicei e înnebunit după ea non stop până în momentul când deodată nu-i mai pasă de ea. După ce s-a săturat să și-o îndese în nas sau s-o izbească de televizor, o aruncă pe jos și nici nu se mai uită la ea niciodată. Niciodată…sau până când altcineva începe să se joace cu ea, moment în care E JUCĂRIA LUI PREFERATĂ DIN LUMEA ÎNTREAGĂ ȘI O VREA ÎNAPOI ACUM ACUM ACUM ACUM. Criticii de muzică seamănă foarte mult cu copiii, iar jucăria lor preferată în momentul de față e muzica emo.
Probabil că la un moment dat, cineva a ridicat de pe jos jucăria emo și criticii de muzică din toată lumea s-au trezit că vor și ei să se joace cu ea, pentru că deodată internetul e plin de articole despre renașterea muzicii emo: „Douăzeci de trupe pe care trebuie să le știi din renașterea muzicii emo”, „Emo s-a întors odată cu durerea”, „Scoateți lamele din cutii și ștergeți-le de praf: Copiii emos-au întors!” E o idioțenie, bineînțeles, pentru că muzica emo nu plecase nicăieri. La fel ca și jucăria de pe podea, stătea cuminte și aștepta ca cineva s-o ridice din nou.
Videos by VICE
Da, muzica emo a avut o epocă de aur pe la jumătatea anilor ’90, când erau pe val trupe ca Sunny Day Real Estate, Mineral și Texas Is The Reason. Pe val la modul la care poate fi o trupă de băieți care cântă despre cum s-au despărțit iubitele lor de ei. Dar doar pentru că presa muzicală a trecut la alte lucruri, de exemplu, i-a supt pula lui Jack White timp de zece ani sau s-a prefăcut că folk rock-ul nu e cea mai jenantă muzică de pe planetă, nu înseamnă că muzica emo a murit vreodată. Au tot apărut trupe noi, s-au reunit cele vechi, apoi s-au despărțit din nou.
Ăia de la Cursive sau The Good Life sau onelinedrawing au rămas pe loc și fac aceeași muzică de ani de zile. La fel și bunicii emo de la The Appleseed Cast sau Jimmy Eat World. Până și emo-milionarul și clona lui Hugh Jackman Chris Carrabba încă o mai arde cu Dashboard Confessional.
Sau uitați-vă la Evan Weiss. Chiar uitați-vă la el, e un bărbat frumos. Evan se bucură de nebunia asta cu renașterea emo. Proiectul lui „Into It.Over It” a fost menționat de nu știu câte ori în articolele despre renașterea emo din ultima vreme, și în Village Voice, și pe Stereogum, și pe Pitchfork. Doar că omul ăsta a ținut-o cu tânguielile lui constant timp de 14 ANI. Și nimănui nu i-a păsat de ele până acum.
Pentru Evan, curentul „renașterii muzicii emo” are un gust dulce-amărui: „Mi se pare grozav că marile publicații muzicale sau cele de indie rock scriu despre trupele astea,” mi-a spus el. „Dar cred că e cam penibil să vorbească despre renașterea muzicii emo. E ca și cum ar spune: Ia ascultați trupele astea mișto…deși ar trebui să vă fie jenă că le ascultați! E un compliment super dubios cu două fețe.” Menționez că în timp ce vorbeam cu Evan, el era îmbrăcat în hanoracul cu LL Cool J din videoclipul „Mama Said Knock You Out” și a trebuit să îndur să-l aud strigând în repetate rânduri: „Nu mai spuneți că m-am întors! Am fost aici în tot timpul ăsta!”
Evan Weiss cântând pe scaun, ca un muzician emo adevărat.
Evan a fost destul timp în industrie ca să știe în ce direcție se va duce curentul ăsta cu renașterea: „O să fie tot mai ciudat și comercial până o să se distrugă și o se răstoarne și o va lua din nou de la capăt. E un ciclu…Fiecare gen muzical are modul lui de a fi cooptat.”
În înțelepciunea lui emo, Evan a atins exact sursa problemei: cooptarea. Situația actuală a muzicii emo pornește din anii 2000, când vreun jurnalist prost și leneș care scria despre muzică a folosit pentru prima oară cuvîntul „emo” pentru a descrie trupe ca My Chemical Romance, The Used și Fall Out Boy. Ca să știți, astea nu sunt trupe emo. NU SUNT EMO. Ce bine m-am simțit să scriu asta. Cineva ar fi trebuit să găsească un nou gen muzical pentru trupele astea acum ani de zile.
Pentru că dacă le bagi în grămada emo cu toate celelalte, te piși în râul emo și otrăvești tot genul muzical, aplicându-i stigma oribilă că emo nu e altceva decât niște puștani goth machiați cu negru, cu tunsori penibile și ojă neagră. (În realitate, adevărații copii emo sunt tocilari cu ochelari cu ramă neagră care au opinii foarte serioase despre Jets to Brazil.)
Nu sunt emo. Nici acum și nici n-au fost vreodată.
Ironia în chestia asta e că principalul motiv pentru care muzica emo „a murit” – pe lângă faptul că majoritatea fanilor și-au pierdut în sfârșit virginitatea și acum au o viață – e faptul că a fost forțată să intre în underground atunci când presa muzicală a lipit eticheta emo pe trupele My Chemical Romance și Paramore. Iar acum, în 2013, aceleași surse ale presei muzicale ne spun ce trupe noi de emo ar trebui să ascultăm. E ca și cum Dick Cheney ar merge la Fox News și l-ar sfătui pe Obama cum să gestioneze războiul din Irak. Mulțumim, băieți, dar mai degrabă am mânca un sandviș Hitler decât să vă ascult sfaturile ipocrite de căcat.
Până la urmă, problema asta se va rezolva singură. Articolele despre renașterea emo vor atinge un punct critic. Picătura care va vărsa paharul va fi când vreun jurnalist de la New York Times va face o pauză din lucrul la articolul „Ați observat că în Brooklyn trăiesc hipsteri?” ca să scrie un articol la modă despre emo. Atingerea anti-Midas a ziarului Times va ucide curentul și toți își vor pierde interesul pentru emo și o să treacă la alt subgen muzical popular în săptămâna aia, de exemplu indie drone Celtic trip-hop. Dar deocamdată trebuie să îndurăm cu toții coșmarul cu „renașterea emo” până se stinge.
Traducere: Oana Maria Zaharia
Citește și:
Ce spune tatuajul tău regretabil despre tine
„Punk” e cel mai scârbos cuvânt din lumea muzicii
