Trăim într-o lume în care violența pare să se infiltreze din toate direcțiile. De la terorism, bombardamente cu drone, crime motivate de ură și bolborositul rasist neîncetat al insurgenței devotaților lui Trump, bestialitatea necontrolată bate la ușa civilizației. Cum să-nțelegi violența asta? După mine, dacă încerci să înțelegi violența, există un singur tip la care trebuie să apelezi: regele încheieturilor frânte, Steven Seagal.

Una dintre cele mai fericite amintiri ale mele e de când nu m-am dus odată la școală pentru că eram bolnav. Era și tata acasă, bolnav, nu știu din ce cauză. Am hotărât împreună că cea mai bună cale să ne petrecem timpul împreună, dar să vorbim cât mai puțin, ar fi un maraton de filme. Și, cum ce eram amândoi doi tipi hârșiți, asta-nsemna filme de acțiune. Eroul nostru preferat de acțiune era, mai presus de oricare altul, Seagal. El era omul nostru. De ce? Joacă prost, nu-i haios și habar n-are să povestească; nu, chestia la care se pricepe el e cum să facă oamenii varză. Seagal vinde, la negru, satisfacerea poftei de violență. E campionul răzbunărilor bărbaților împotriva unei lumi care e nedreaptă și injustă. Poate dacă m-arunc cu capul înainte în filmele lui Seagal o să reușesc să înțeleg de ce mi-a plăcut violența asta – și mie și altor câteva milioane de bărbați din lumea întreagă. M-am hotărât să mă-nvoiesc din nou pe caz de boală ca să fac o zi-maraton de filme, să mă uit la patru filme și să văd ce-mi sare-n ochi, ca un femur fracturat după o lovitură laterală deosebit de brutală. Cele patru filme pe care le-am ales trasează firul conducător al carierei lui Seagal și se și potrivesc cu tema insurecției, prezentă pe scena politică actuală.

Videos by VICE

Filmele au fost:

Pradă Dificilă/Hard To Kill (1990)

Începutul. Seagal îl joacă pe polițistul Mason Storm, care se trezește după o comă de șapte ani și demarează o misiune de răzbunare, ca să omoare un senator corupt responsabil de moartea soției lui și de respectiva comă. E unul dintre hiturile de la-nceputul carierei lui Seagal, ceea ce-nseamnă că jocul lui actoricesc, care n-a fost niciodată bun, se limitează la o gamă de priviri încruntate (cu cât se încruntă mai puțin, cu-atât sentimentele lui sunt mai bune, cu cât se-ncruntă mai mult, cu-atât e mai furios). Arată ca și cum îți lasă impresia de porno soft-core. Conține și cea mai proastă replică dintr-un film de acțiune din biografia lui, ca răspuns la sloganul de campanie al dușmanului lui, senatorul. Sloganul e: „Promisiuni atât de sigure, că poți să le bagi la bancă”, la care Seagal răspunde: „Te bag pe tine la bancă… la banca de donatori de sânge.” Mai răspunde cu replica asta și unei reclame de la televizor, când e singur, la un moment dat. E un moment cinematografic care-ți taie respirația, acest „rosebud” al lui Seagal.

Under Siege (1992)

Capodopera. Seagal e Casey Ryback, fost ofițer de forțe navale, care a devenit bucătar pe transportorul de avioane USS Missouri, după ce și-a pocnit un superior, pentru că nimeni nu-i spune lui Seagal ce să facă! Atunci când teroriștii preiau controlul asupra navei, Ryback e tot ce-i mai desparte de armaghedonul nuclear. Ăsta e hitul de box office, filmul care-a schimbat totul, singurul film făcut de oameni competenți, sau „bun” din canonul Seagal. Asta se datorează lui Andrew Davis, regizorul filmului Evadatul, care stă la cârmă, și lui Tommy Lee Jones, care-l joacă pe-ăla rău și care, practic, inventează arhetipului personajului negativ ciudat și anarhist cu 16 ani înainte să dea Heath Ledger foc unei grămezi mari de bancnote.

Citește și Steven Seagal e cel mai penibil tip din lume

Teren Minat/On Deadly Ground (1994)

Eșecul creativ. Seagal a regizat filmul ăsta care-a dat chix la box office și, în loc să dea publicului ce vrea, s-a răsfățat cu filosofii moraliste despre ecologie, violență și natura umană (serios). Seagal îl joacă pe pompierul Forest Shaw, care descoperă practicile dubioase ale companiei petroliere la care e angajat, e informat de o căpetenie Inuk că are spirit de urs, pleacă într-o misiune mânat de vedenii și apoi sfârșește filmul cu un monolog și un montaj care deplâng distrugerea mediului de către corporații și anunță că motorul cu combustie internă e perimat. Serios, filmul ăsta-i o demență, un fel de An Incoveneniet Truth, în varianta în care Al Gore ar ști cum să demonteze un pistol.

The Patriot (1998)

Începutul sfârșitului. Seagal joacă un doctor (și nu orice doctor, ci cel mai bun specialist în boli infecțioase din lumea-ntreagă), care trebuie să găsească un leac împotriva unui virus răspândit de o miliție a extremei drepte (adică proto-susținători ai lui Trump). Filmul ăsta nici măcar n-a ajuns în cinema și e o previziune asupra următorilor circa douăzeci de ani din cariera lui: filme distribuite direct pe casetă video (servicii de streaming), făcute prost, cu ritm letargic, Seagal însuși umflat, cu moacă de strugure umflat, prea copt, cu cioc. Filmul ăsta comite cea mai mare crimă de care se poate face vinovat un film cu Seagal: e plictisitor.

Citește și Poveștile românilor cu primul film horror care i-a marcat îți arată ce înseamnă frica

Prima chestie care m-a frapat la filmele cu Seagal e cât orgoliu afișează la vedere. Toate filmele lui sunt monumente închinate gloriei lui Seagal, competenței lui inefabile. Nimeni nu zice niciodată nimic de rău despre Seagal în filmele astea. Ba chiar din contră. În fiecare film, mai multe personaje secundare citează în mod repetat geniul transcendent al lui Seagal. În Pradă dificilă, prietenul lui Seagal îmbrâncește un alt polițist care îndrăznește să-l critice pe maestrul cu codiță, îl scuipă-n față și urlă: „Mason Storm a fost cel mai de onoare, cel mai bun ofițer din toată poliția”. În Under Seige, personajele se dau mereu de ceasul morții când vine vorba de trecutul lui Seagal, cât de bine instruit e, cât e de periculos. Exemplul meu preferat e din Teren minat, regizat chiar de Seagal, în care personajul acestuia, Forest Shaw, apare la început, ca să stingă un incendiu la o sondă petrolieră. Când apare, se înalță urale susținute, iar, din afara cadrului, un personaj urlă: „A venit Forest! E ca și stins focul ăla!”. Mor după gândul că, la post-producție, Seagal ar fi putut să zică: „Nu-s destule replici în film despre cât de bine mă pricep să sting incendii, unde pot să mai îndes una?”.

Orgoliul e necesar, însă, pentru e ceea ce-l face un bătăuș credibil. Seagal nu are fizicul incontestabil ale unui Arnold sau Van Damme. Din punct de vedere fizic, corpul lui Seagal s-a transformat dintr-un bibliotecar slăbănog, fără mușchi, cum apare în filmele de la-nceputul carierei, într-un tip din ce în ce mai umflat și mai decadent pe măsură ce trecea deceniul, până când a ajuns la aspectul actual, de șef de bandă criminală orgaizată, cu mustață de morsă. Nu arată impresionant nici măcar când se bate. Dacă Van Damme arată ca și cum ar putea să azvârle un pepene afară dintr-o clădire printr-un șut cu rotație în aer, șuturile lui Seagal arată ca și cum ar vrea să deschidă o ușă, dar are mâinile ocupate. Cel mai mișto lucru la stilul lui de luptă e chestia aia cu rotitul mâinilor pe care-o face de fiecare dată când se bate cu un tip care are un cuțit în mână, dar, după mine, și membrii bandei din West Side Story, care rup degete, par înfricoșători. Dar tot crezi c-o să demoleze toți tipii dintr-o încăpere plină, pentru că și el crede și crede și tot restul lumii.

(Aici ar trebui să notez că, după cum mi-au spus mulți dintre fanii lui în timpul scrierii acestui articol, dintre toți eroii de acțiune mai sus menționați, Seagal e probabil cel mai calificat, când vine vorba de câștigat o bătaie pe bune. A fost primul tip alb care-a predat la un dojo în Japonia și a antrenat luptători din UFC gen Anderson Silva, pe care i-a învățat cum să-și perfecționeze șutul frontal. Dar eu vorbesc aici de filme, nu de viața adevărată. Și, la cameră, Seagal pare la fel de impresionant fizic ca taică-tu vitreg când se suie pe-o scară să repare acoperișul.)

Under Siege

De unde vine toată furia asta, îndreptată asupra celorlalți (presupun, aici, că nu-i din cauză că el chiar e un mare nenorocit, ceea ce sigur e cazul, dar e mult mai puțin interesant)? Arta marțială pe care-o practică Seagal e aikido. Filosofia aikido se concentrează pe armonie, e despre cum să folosești elanul atacatorului împotriva lui, ca să oprești atacul, dar fără să-l rănești. Ce frustrant o fi să fii maestru în arta asta, ca Seagal, și să fii forțat să ai de-a face cu o lume lipsită de armonie. Să vezi cum ar trebui să stea lucrurile, dar să ți se dea mereu în cap, să fii atacat de senatori corupți, generali inepți, corporații, țărănoi și tâmpiți. Așa că el se retrage din lume, enervat de fiecare dată când lumea pătrunde pe nepusă masă în sanctuarele pe care el și le-a creat.

De la Under Siege încolo, personajele lui Seagal nu vor să se implice, la început. Are o istorie cu violența, e conștient de prețul și de limitele ei, iar acum încearcă să se concentreze pe meseria de bucătar și-atât, sau de pompier pe sonda petrolieră, sau de specialist în boli contagioase (desigur). De fapt, tensiunea din filmele astea se bazează întotdeauna pe faptul că el trebuie să-și depășească aversiunea față de bătăi. Ca protagonist, Seagal nu e niciodată vulnerabil, nu te gândești niciodată că vreunul dintre dușmanii lui ar avea vreo șansă, nu vezi nicăieri vreun T-1000 sau vreun Tong Po, doar o grămadă de dobitoci și lași, care-au fost suficient de proști încât să-l enerveze pe răzbunătorul morocănos. Înainte de punctul culminant din Teren minat, le mustră pe tinerele din tribul Inuk care-l însoțesc, pentru că s-au gândit că dacă se roagă la zei și protestează o să reușească să oprească abuzurile companiei petroliere pe pământul lor. Violența a fost și rămâne singura soluție. Ăsta e adevăratul obstacol pentru care-și face griji publicul: oare o să reușească Seagal să treacă peste idealurile lui luminate, de pacifism și regrete, ca să comită gesturile violente pe care ni le dorim? Oare vinovații o să primească ce merită și ce-i așteaptă?

Citește și Ce am înțeles din filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu

Ăsta e, așadar, farmecul lui Seagal. E eroul de acțiune fără voie. Misiunea lui de răzbunare rezonează în aceeași cheie ca și cea a lui Donald Trump. E mânată de resentimente și dispreț față de o lume care pur și simplu nu-l ascultă, care nu se dă după cum vreau eu, chiar dacă sunt atât de deștept și-am muncit atât de mult și clar știu care-i calea spre armonie. Fiecare lovitură de karate și încheietură frântă viguros răzbună un orgoliu luat în bătaie de joc. Moralitatea, ecologia și filosofia triburilor amerindiene – cu care-și împodobește filmele imbecile de parc-ar fi o coroană cu pene la un festival de muzică – sunt doar frunza cu care încearcă să acopere un urlet prelung, existențial, al puterii bărbaților, de care miturile despre masculinitate ne-au promis că ne putem folosi oricând, dar pe care complexitatea traiului alături de alte ființe umane o neagă.

Momentul meu preferat din toate filmele lui are loc în Teren minat. Seagal se amestecă într-o bătaie-ntr-un bar cu niște muncitori pe sonda petrolieră, care se tot iau de un tip amerindian beat (ce aliat de nădejde e și Seagal ăsta, pe bune). După ce-i demolează pe toți din gașcă, Seagal ia o pauză de la a-l nenoroci pe șeful lor și-l întreabă pe tip: „De ce e nevoie ca să schimbi esența omului?”.

Adversarul însângerat, amețit de lovituri, răspune: „De timp… am nevoie de timp, ca să mă schimb.”

Citește și M-am uitat la toate filmele Fast&Furious într-o zi

La care Seagal răspunde: „Și eu.”

Îmi place mult partea asta, pentru că, 1., e absurdă, dar 2. și pentru că e o întrebare pe care mi-o pun tot timpul – ce-mi trebuie ca să mă schimb? În timp ce mă uitam la filmele lui Steve am început să mă gândesc la toate resentimentele pe care le-am lăsat să-mi pătrundă în viață, la toate dățile când i-am reproșat unui prieten succesul, la cât de des mi-am irosit zilele afundat în lamentări, pentru că nu primisem ceva ce credeam că merit, la cât sunt de bun și de deștept, și pentru că mi se părea că lumea e proastă, dacă nu vede asta. Și mă-nfior când mă gândesc la gândul de răzbunare care vine la pachet cu resentimentul ăsta, la nevoia de a le arăta celor care se-ndoiesc și disprețuiesc cât de mult se-nșală, la speranța că o să capete ei ce merită. De-asta sunt orgoliile atât de periculoase, pentru că, indiferent cât de mare dreptate ai, cât ești de bun sau de sfânt, n-ai nicio garanție că o să iasă lucrurile cum vrei tu, iar adevăratul test e cum reacționezi la asta. O să-ți asculți orgoliul și-o să-ți dorești să apară un spirit al răzbunării, cu părul prins în coadă sau o să dai dovadă de răbdare și acceptare? Alegerea corectă, judecând atât după ororile de pe lume, cât și după perioada târzie din cariera lui Seagal, e a doua. Deci ai nevoie de mai mult timp ca să schimbi esența omului și, precum un practicant de aikido, singurul mod în care poți să schimbi esența omului e să apuci pe căi necunoscute ție.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește și despre alte filme:
De ce fac filmele de groază propagandă creștină
Am vorbit cu regizorul Nicolas Winding Refn despre noul său film horror
Cum arată cele mai mișto filme de realitate virtuală din 2016, de până acum