Jocul care mi-a schimbat viața

E un privilegiu rar să găsești un joc în care să rezonezi atât de puternic cu personajul principal, mai ales cu unul care te încurajează să ai mai multă grijă de tine. Celeste e toate lucrurile astea – un ghem de contradicții care amestecă grija de sine cu dialogurile inteligente și un joc al naibii de dificil și stimulant.

Spre deosebire de jocurile platformă clasice care te târâie prin diverse nivele ca să salvezi o prințesă răpită sau să distrugi un personaj malefic, motivele din Celeste sunt pur interioare. Protagonista, Madeline, e împinsă să urce pe muntele Celeste de propria depresie și anxietate – parțial din masochism, parțial ca să găsească o eliberare. „Din cauza faptului că se concentrează pe sănătatea mintală, povestea e mai liniștită și introspectivă”, mi-a scris într-un e-mail Matt Thorson, creatorul jocului.

E clar că fanii au rezonat, pentru că Celeste a vândut peste jumătate de milion de copii (un număr mare pentru un joc indie) de la lansarea în ianuarie 2018. Povestea neortodoxă a fost inspirată de lupta lui Thorson cu propriile probleme de sănătate mintală. Aveam probleme similare cu cele pe care le are Madeline în joc. „Mi s-a părut natural să construiesc personajul și lumea lui, pentru că mi-e mai ușor să analizez lucrurile astea prin prisma unui personaj fictiv”, a zis el.

Pe măsură ce Madeline urcă, muntele Celeste îi manifestă problemele mentale în formă fizică. Anxietatea și depresia sunt transformate în niște umbre care o urmăresc și sunt principalii inamici din joc. Această umbră a lui Madeline te bântuie în timp ce parcurgi anumite nivele. E nerespectuoasă și răutăcioasă și te tachinează încontinuu, cu replici de genul: „Oi fi tu multe lucruri, draga mea, dar sigur nu ești alpinistă.” Deși muntele e amenințător și greu de urcat, această manipulare emoțională e mai frustrantă decât oricare dintre obstacolele fizice.

Când am făcut cunoștință cu „Umbra Madeline”, m-am gândit la propriul meu discurs negativ. Am recunoscut felurile în care perfecționismul îmi distruge capacitatea de a fi mândră de scrierile mele, ba chiar și abilitatea de a scrie, uneori. Am început să mă gândesc la cât de dură sunt cu mine însămi. Și, pe măsură ce m-am atașat de toate laturile personalității lui Madeline – determinarea teribilistă cu care a vrut să urce muntele doar ca să le dea tuturor peste nas, anxietatea cauzată de gândul că n-o să reușească niciodată, introversia și timiditatea, dificultatea prin care își stabilea limitele personale prin sistemul „trial and error” - mi-am dat seama că puteam să iubesc părțile astea și la mine.

Jocul în sine nu e deloc relaxant. La fel ca în cazul predecesorului său, Super Meat Boy, amestecul de design șmecher cu puzzle-uri contextuale face din Celeste un joc amețitor chiar și pentru cei mai versați gameri. Dar povestea bine construită te motivează să câștigi fiecare nivel, pentru că Madeline îmvață constant tehnici noi de gestionare a problemelor mintale și observă că depresia i se îmblânzește după ce își face un prieten, pe Theo, care îi devine confident. Pe lângă asta, mai învață să-și gestioneze simptomele fizice ale anxietății cu ajutorul unor tehnici de respirație – Celeste include și un mini-joc în cadrul căruia Madeline trebuie să respire în același ritm cu o pană care se ridică și apoi cade.

Developerii jocului nu au consultat experți în sănătatea mintală când au construit aceste instrumente, ci s-au bazat doar pe experiențele personale ale lui Thorson. Dar asta face povestea Madelinei mai personală și mai puțin calculată. „Cum am avut probleme cu anxietatea toată viața, am învățat să mă concentrez pe respirație ca să mă calmez și am ajuns să fac asta automat de-a lungul timpului”, a povestit Thorson. „Abia de curând am devenit conștient de semnificația acestui exercițiu de respirație… Până la urmă, pana nu o poate împiedica pe Madeline să fugă de sentimentele ei, așa cum face mereu, dar tot e o parte importantă din recuperarea ei care o ajută să ajungă în vârf.”

Și, spre deosebire de jocurile moderne, Celeste include un „assist mode” care nu-i face pe jucători să se simtă prost când îl folosesc. N-a fost numit „easy”, ca să nu te facă să te simți incapabil, și îți permite să personalizezi jocul – de exemplu, poți încetini viteza, poți să-ți dai un număr nelimitat de sărituri în aer sau te poți face invincibil. Ești invitat să folosești assist mode dacă jocul observă că întâmpini dificultăți. Din când în când mai apar și mesaje de încurajare precum „Hai că poți” sau „Respiră”. Această pozitivitate a fost apreciată de mulți jucători care „se conectează cu povestea Madelinei și rezonează cu ea”, a scris Thorson. „Mă emoționez când văd postări în care oamenii folosesc jocul pentru a-și contextualiza anxietatea sau depresia și vorbesc despre asta cu alții.”

Madeline nu-și învinge niciodată depresia și anxietatea. Deși te lupți tot jocul cu umbra ei – cu ura ei de sine – până la urmă ajungi în vârful muntelui și realizezi că nu poți șterge boala mintală cu buretele. Madeline învață că faptul că își urăște anxietatea și depresia nu face decât să le exacerbeze. Reușește să ajungă în vârful muntelui abia după ce își acceptă toate fațetele personalității și învață să fie mai blândă cu ea însăși.

„După ce am creat-o pe Madeline și am ghidat-o în călătoria ei, mi-a fost evident că acceptarea e singurul mod de a evolua”, mi-a scris Thorson. Cu toții avem mare nevoie să realizăm asta.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.