Tânărul rom care își propune să combată rasismul ca viitor medic în România

„Me sem Rom” (eu sunt rom) este o rubrică ce conține mai multe episoade cu poveștile unor romi care au reușit în viață în ciuda discriminării și a nepăsării statului român. VICE vrea să-i arate pe cei care n-au uitat de unde au plecat și astăzi fac tot pot pentru a-și ajuta comunitățile defavorizate în care au crescut.

În România, fenomenul discriminării instituționale a romilor în spitale a ajuns deja un subiect tratat la nivel internațional prin campanii UNICEF. Studiile arată că accesul la serviciile de sănătate de către romi sunt sistematic blocate, deși în România este ilegal să încalci dreptul oricărei persoane la sănătate și îngrijire medicală.

Am stat de vorbă despre asta și cum e viața ca rom și viitor medic cu Irimescu Ioan Cristian, în vârstă de 28 de ani, student în ultimul an la medicină în cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București.

Cristian se descrie ca „fiu, frate, unchi, prieten, rom, student și viitor medic”. Are șase surori „două de mamă și trei de tată”, în timp ce Jeni este, de fapt, fiica Simonei, cea mai mare soră, „însă am crescut ca doi frați”. Tânărul îmi spune că are multe roluri și fiecare sunt importante pentru el.

„Aceste roluri îmi aduc, fiecare, câte o bucățică din ceea ce am nevoie și mă fac să simt că existența mea aici pe Pământ nu este în van.”

VICE: Cum a fost copilăria ta?
Irimescu Ioan Cristian: Am avut o copilărie tumultuoasă, plină cu experiențe frumoase și mai puțin frumoase, dar care au pus cărămizi importante în personalitatea mea. Prima parte din copilărie am fost îngrijit de sora mea mai mare cu 12 ani, Simona. Mama lucra foarte mult, fiind femeie singură, așa că Simona era responsabilă de supravegherea mea și a celeilalte surori, Daniela. Deși tatăl meu lipsea, Simona și „mumuța”, așa cum îmi place mie s-o alint pe mami, își făceau atât de bine treaba, încât nu am simțit lipsă de ceva anume.

La grădiniță am fost înscris la săptămânal, era o grădiniță de pe strada Frumoasei din București, acolo am avut educatori exigenți, dar care au reușit să mă învețe la cinci ani să scriu, să citesc și să socotesc. Verile mi le petreceam de obicei la bunicii mei în satul Săftica din comuna Balotești, alături de sora mea Daniela și de verii mei. Erau zile miraculoase unde mergeam pe „moșia” lui tataie Dâră și ne jucam până la apusul soarelui.

Ce era bunicul tău?
Tataie era fierar și de multe ori ne lua cu el să ducă scoabele făcute de el pentru oamenii din sat, iar la întoarcere ne opream la magazin și ne lua câte un cico pentru fiecare, în semn de răsplată pentru că îl ajutam să care scoabele. Nu pot uita cum ne trezeam în zgomotul nicovalei de dimineață și pâinea cu ou gata prăjită lângă ceaiul de sunătoare, toate făcute de mamaie Ioana. Era modul perfect să începem dimineața.

Am crescut frumos, am crescut în spiritul iubirii între frați, iar mama niciodată nu încetează să ne țină uniți și să ne facă sa ne iubim necondiționat.

Te-ai confruntat vreodată cu rasism în școală sau în general?
Dacă mă întrebai asta acum câțiva ani, îți răspundeam da fără echivoc. Am luptat mult timp cu statutul meu de victimă a discriminării, însă am realizat pe parcurs că este mai complexă această problemă. Pe mine, ca și pe mulți alții, aspectul fizic ne-a ajutat să ne strecurăm în populația majoritară, aspect fizic care nu respectă prejudecățile, nu am ten închis, nu am port tradițional și nu sunt vorbitor de limbă romani. În ciuda acestor lucruri, am simțit pe alocuri răutăți.

De exemplu, în liceu scria pe listă, în dreptul meu, că sunt rom. M-ar fi ajutat să înțeleg mai bine ce înseamnă asumarea identității de rom și ce presupune asta, însă nu am lăsat asta să îmi distragă atenția de la ce aveam de făcut. Mai mult de atât m-a inspirat să fac lucruri din ce în ce mai mari, să devin cineva, așa cum mă încurajează mereu mama.

Crezi că prezența ta în sistemul medical poate schimba percepții?
Deocamdată nu resimt discriminarea instituțională din spitale ca profesionist, eu fiind încă student. Recunosc însă că sunt foarte deranjat că de multe ori prejudecățile față de romi se strecoară în discursul profesorilor mei, colegilor mei și al pacienților pe care îi întâlnesc.

Poți să-mi dai un exemplu de rasism de la profesorii tăi?
Acum ceva timp eram la un stagiu de pregătire, iar la una dintre lucrările practice, un profesor a spus ca femeile rome „se înmulțesc ca iepurii”. Eu m-am făcut roșu la față și am reacționat, susținut inclusiv de colegii mei. Nu am vrut să combat punctual ce a spus, însa i-am spus că sunt rom și că nu mi se pare normal să vorbim în felul ăsta despre romi, că am intrat la facultatea asta cu 9,73 și că etnia nu are legătură cu felul cum aleg oamenii să trăiască și că măcar în cadrul ăsta este bine să limităm discuțiile discriminatorii. I-am mai spus și că legea pedepsește astfel de atitudini. Nu știu cât am reușit să îi schimb percepția despre romi, însă am surprins cât de rușinat se simțea de situație, iar răspunsul lui a fost unul clasic deja pentru mine; mi-a spus că eu nu sunt ca ei. Asta nu scuză nimic și nu schimbă absolut nimic.

Episodul ăsta m-a făcut să înțeleg ca acest cerc al urii rasiale se va rupe doar atunci când vom fi educați încă din copilărie să nu discriminăm. Tot din situația asta am înțeles că felul cum sunt educați unii oameni nu trebuie să mă transforme pe mine în victima lor. Eu am parcursul meu, știu ce fac și o fac bine.

Având în vedere că se vorbește constant de exodul medicilor spre occident, pe tine ce te face să rămâi în țară?
Din ce în ce mai puține lucruri mă fac să rămân în România. Cu cât pătrund mai mult în sistem, cu atât realizez câte lipsuri sunt și la câte presiuni este supus un medic în România. Știu că din punct de vedere al salarizării lucrurile stau minunat, însă nu asta este singura problemă a sistemului de sănătate. La fel de conștient sunt și de faptul că această mărire a mai oprit din exodul medicilor. Însă securitatea în muncă în România este la pământ, medicii sfârșesc agresați de pacienți și aparținători. Faptul că trebuie să faci mai mult decât medicină ca medic în România. Trebuie să fii consilier psihologic pentru pacienții cu un diagnostic terminal, deși acest lucru trebuie făcut de către personal specializat, auxiliar medicinei. Faptul că politica pătrunde acolo unde doar specialiștii au ce căuta. Faptul că uneori nu poți cere o analiză ca să poți pune un diagnostic pentru că nu sunt bani, iar tratamentul trebuie să ți-l asumi ca medic în aceste condiții, deși se știe clar că nu este normal să iți asumi un tratament prescris în orb. Răspunderea este a medicului în definitiv, iar în cazul unui conflict de natură juridică, legii nu îi pasă de aceste neajunsuri ale sistemului de sănătate, nu le ia în seamă și nu le reglementează. Practic, dacă ajungi în instanță, ești întrebat de ce ai acceptat să lucrezi în condițiile astea. Ca să răspund întrebării, mă mai gândesc dacă voi rămâne definitiv în România. Cert este că rezidențiatul îl voi face aici.

Dacă ai un pacient care este rasist, îl vei trata la fel?
Datoria unui medic trece dincolo de aceste bariere. Rolul meu este să tratez o suferință fizică, nu una de ordin educațional. Îmi voi da silința la fel de mult pentru un rasist ca și pentru ceilalți. Îmi voi pune toate resursele intelectuale în rezolvarea problemei lui de sănătate. Nu este o declarație demagogică, ci este ceea ce cred cu adevărat, iar cei care mă cunosc bine știu asta deja.

Crezi că generațiile tinere de medici sunt imune la faimoasa șpagă?
Din păcate, nu pot spune un nu ferm. Asta pentru că fiecare acționează după cum îl conduce propria conștiință. Pot spune doar că în jurul meu majoritatea colegilor de generație au o altă perspectivă în ceea ce privește șpaga și ca vom fi mai mulți cei care vom spune NU acestei practici față de cei care vor spune DA.

Circulă un mișto pe internet care zice că „nu ne mai facem bine”, referitor la România. Ca viitor medic crezi că ne mai facem bine?
Puterea mea de a prevedea astfel de lucruri este limitată, însă ce pot spune este că România este un fel de „brânză bună în burduf de câine”. Depinde foarte mult de noi cum reacționăm la nedreptăți și cât de mult ne lăsăm manipulați. Cel puțin în ultima perioadă nu am putut să nu observ că suntem într-o pantă descendentă. Pantă pe care dacă nu o întrerupem la momentul potrivit poate aluneca acolo unde scapă controlului nostru sau puterii noastre de a decide ceva în acest sens. Atunci când mă gândesc la România, în ultima perioadă, îmi tot vine în cap citatul „Cine nu își cunoaște istoria este dator să și-o repete”. România, ca și gândul, alunecă acolo unde o lași să alunece.