Salut, sunt Radu Negoiță și sunt arhitect. Am făcut pagina de Facebook Case Strâmbe pe Radar ca să-ți arăt cum și dacă îți iei țeapă cu apartamentul nou pe care ți-l cumperi. În rubrica asta îți arăt ce înseamnă superofertele bombă de apartamente noi din România și-ți traduc cu ce probleme vin hărțile alea colorate cu viitoarea ta casă.
Cu Four City North începe şi se termină totul. Probabil că n-aş reuşi să dau vreodată un nume mai cool unui ansamblu rezidenţial. De-a lungul istoriei, unii umanoizi s-au străduit să dea clădirilor lor nume amuzante sau sincere, iar alţii au creat cripto-denumiri. Locul cel nou nu poate avea un nume prea lung, deci hai să o botezăm cumva – procesul de luare a deciziei durează între 20 de secunde şi un minut, iar rezultatul sună cam aşa: Casa Senină, Fantastic Rezidenţial, La Vulturul de Mare cu Peştele în Ghiare.
Videos by VICE
Normal că tot arhitecţii sunt cei care câştigă aici. Au un al şaselea simţ pentru chestia asta, iar unii chiar duc jocul la un alt nivel – nicio casă care se respectă nu are o denumire în media de specialitate care să dea de gol ceva în afară de faptul că e construcţie. Chiar și în afara României, numele noii construcţii este, de fapt, un camuflaj care să-ți ia ochii: House M, Rooftecture S, Ecoms House, Taliesin West. Nu ştiu dacă cine a botezat complexul ăsta Four City North e sau nu arhitect, dar are de la mine premiu Spumiera de Aur.
Şi cam asta a fost partea frumoasă, că restul miroase a închis. Nu zic că o să simți mirosul ăla rotund, de cămin studenţesc. Cel puțin nu peste tot în clădirea asta de pe Lacul Săulei, dar să știi că e posibil în apartamentul de trei camere A2 – tip C2 (până şi apartamentele se numesc cool aici). Şi e drăguţ că dezvoltatorii care îl vând presupun că nu-ți prea place oxigenul, pentru că te întâmpină cu ideea că „vă veţi simţi acasă”. Păi nu prea e mitzvah să îmi zici că o să mă simt acasă într-un spaţiu neaerisit. Mai ales dacă vrei dup-aia de la mine 83 680 de euro pentru el.
În cel mai rău caz, treaba stă cam ca în Slumdog Millionaire. Să zicem că pe angajatul care face mentenanţa terasei îl doare burta în ziua în care avea de bifat verificarea răsuflătoarelor de la băi, cele de pe terasa blocului. Și în seara aceleiaşi zile de marţi 13 în care o barză şi-a făcut cuib pe ţeava de pe bloc, găteşte tatăl, că mama are de lucru peste program iarăşi. E iulie, e cald în living, miroase a ars de la ce a prăjit mastărşeful în tigaie, iar pe ăla mic, mai sensibil cu stomacul, îl trimite la budă. E greu de povestit ce peisaj olfactiv vor găsi nările doamnei când revine la cuib: probabil că Normele de igienă şi sănătate publică care impun ca bucătăriile să aibă fereastră proprie au fost compuse de oameni cu simţul olfactiv dezvoltat. Sau poate că aveau nişte bun simţ, gen.
Asta a fost prima chestie, cea cu mirosul. Mai e cealaltă, cu planul care arată ca o încurcătură de maţe.
Treaba e că, dacă numeri camerele în care îţi trebuie lumină gratis de la fereastră, îţi ies tot patru (am inclus bucătăria) – adică lipite de faţadă ar trebui să ai minim patru lăţimi de ferestre decente (îndrăznesc să zic 1,50 metri, dar se pot şi mai înguste, dacă le faci înalte).
Să intre iluzionistul, că aici e şpilul: ca lumina să ajungă în living, traseul ei (care e cât de cât rectiliniu) nu trebuie să fie blocat de ceva (să zicem un colţ al unei alte camere), că razele nu ocolesc colţuri. De data asta nu s-a putut.
Treaba asta în care aloci metri liniari de faţadă mai puţini e deja practică frecventă printre dezvoltatorii de cutii de pantofi: dacă faci apartamentul cât trebuie de lat, îţi intră mai puţine de-a lungul coridorului, aşa că trage aer şi strânge cureaua boss, că e de bine pentru tine. Camera de zi e o cută între două pliuri, lată cât crăpătura prin care intră lumina gratis. E o reţetă de succes care sunt convins că va mai fi aplicată, odată descoperită: îndeşi la dos camera de zi, strâmtezi apartamentul, ai cum să vinzi mai multe cutii şi statul nu te întreabă de sănătate după.
Situaţia are la bază faptul că piaţa cere cireşe stricate: nu e rezonabil să crezi că poţi avea un apartament de trei camere care să fie lat cât unul de două înghesuit. Am zis „înghesuit”, pentru că bucătăria aia trebui să fie ultra îngustă ca să încapă între peretele dormitorului şi latura canapelei roşu-burgund (unde ar fi separarea dintre bucătărie şi living). Oricum ar fi, gabaritele au avut şi aici de suferit: în bucătăria aia nu prea pare că va încăpea o masă de trei persoane.
Singurele care sunt spaţioase sunt băile: ai loc să te lăfăi şi în cea de serviciu, şi în cea a părinţilor. Care, pentru că dau banii, au dreptul să o aibă lângă ei. Mucea e argonaut la fiecare plimbare a vezicii, că traversează destul teritoriu până ajunge cu tableta la solitudinea closetului. Probabil că mopul & găleata îşi au locul tot în cămăruţa mică a prinţişorului, că debara n-avem.
În ciuda aparenţelor, până la urmă, spaţiul efectiv al camerei de zi (exclud porţiunea pe care se circulă dintre holul de acces şi camera cea mai îndepărtată) se reduce la 1 x lăţime de canapea pe 1 x (lungime de canapea + plantă ornamentală). Trebuie să remarcăm că circulaţia inclusă în living nu e totalmente pierdută pentru camera de zi, pe peretele comun cu dormitorul babacilor stă mobila pe care e aşezată plasma. Ceea ce e optim, că dacă televizoarele rămâneau la fel de grase cum erau ălea vechi, era naşpa de copilul ăla, ştergea praful cu tricoul la fiecare drum la budă.
Configuraţia asta strâmbuţă are şi un avantaj: indiferent cât de subţire ar fi termosistemul, în camera de zi nu va fi niciodată frig. Are două spaţii-tampon (dormitoarele) între afară şi canapea, iar fereastra livingului este, oarecum, după plop. Am zis deja că asta nu va fi grozav pentru nări, dar asta e partea a doua, vorba era „las` să puţă, da` să fie cald!”.
Complexul rezidenţial denumit poetic Four City North vine la pachet nu doar cu condiţii deosebite şi apartamente semi-decomandate premium, ci şi cu o căruţă de epitete demne de atenţia publicului. Citez de pe site fragmente din mesajul politic care trebuie să facă să freamăte toate categoriile de cumpărători: „Am dovedit deja prin proiectele noastre anterioare de senzație, Dinamic City si Cortina Residence, ca suntem foarte buni si când promitem ceva ne tinem de cuvânt”. Afli din descriere că, dacă vrei o casă aici, ai şansa să „evadezi” din „betonul cenuşiu” spre ceva care te îmbrăţişează, aşa frumos, cu forme şi culori. Ai şi confort, şi siguranţă, dar nu pierzi nici din „vibraţia nebună a Capitalei” (scrisă cu „c” mic). Ce să mai, mă, e piesă, nu îi lipseşte nimic. E ca un Ferrari Enzo care are şi tracţiune 4×4, şi patru uşi, şi portbagaj generos, şi garda sus, şi preţ de Skoda. L-ai apucat pe Dumnezeu de un picior, pune mâna şi cumpără până nu te răzgândeşti!
Partea mea preferată e aia cu evadarea din betonul cenuşiu: vezi tu, băieţii ăştia au folosit lavabilul ăla alb bun luat la preţ promoţional din Dedeman, nu tencuiala aia urâtă de tip „praf de piatră” care rezistă şi acum pe blocurile cenuşii făcute în anii `40. Cea mai faţadă frumoasă şi rezistentă, boss, sistemele de faţade ventilate sunt poveşti…
Da, astea sunt răutăcisme, noroc că până la urmă binili învinge, iar ăştia cu lăudătorii morţi au timp de haikuuri pe banii tăi.
