Psihologii și psihiatrii caută de zeci de ani un leac împotriva pedofiliei. Dar eforturile terapeutice menite să transforme atracția față de copii în una față de adulți n-au dat rezultate. În ultima vreme, experții în domeniu s-au apropiat mai mult de perspectiva conform căreia pedofilia e un tip de orientare sexuală, o trăsătură înnăscută, care se schimbă extrem de greu.
Un psihiatru, Paul Fedoroff, de la Universitatea din Ottawa, are o abordare foarte diferită. De fapt, acesta chiar a publicat de curând o lucrare intitulată: „Se pot schimba persoanele cu pedofilie? Da, pot!”
Videos by VICE
Perspectiva lui Fedoroff e că pedofilia nu e o orientare sexuală: în schimb, o caracterizează drept o formă de „interes sexual” sau ceva ce o persoană pur și simplu se-ntâmplă să vrea să facă sexual. Interesul sexual, spune acesta, e ceva ce dobândim prin educație, experiență și observație și, ca atare, „se poate schimba de-a lungul vieții”.
Fedoroff chiar merge într-acolo încât să afirme că „nu există nicio dovadă care să sugereze că interesul sexual e diferit în ce privește capacitatea sa de schimbare față de (spre exemplu), interesul față de vegetarianism sau varză kale sau stridii”. Cu alte cuvinte, după părerea lui, la fel cum poți să-ți educi constant preferințele alimentare, poți să înveți și noi preferințe sexuale (ca să fie clar, însă, acesta nu susține că poți să-ți schimbi orientarea sexuală).
Fedoroff e atât de convins de ideea asta încât, de curând, a scris într-o carte: „Acum le spun tot timpul noilor mei pacienți [cu pedofilie] că pronosticul lor e excelent și că pot să se-aștepte să nu mai aibă nicio urmă de boală în mai puțin de un an”.
Dar există vreo dovadă că pedofilii chiar se pot schimba? Până la ora actuală, există doar un studiu publicat care să susțină ideea. Acel studiu, al cărui co-autor e Fedoroff, a implicat analizarea a 43 de bărbați a căror excitație generală a fost evaluată în două ocazii separate. La fiecare sesiune de testare, participanții au ascultat scenarii erotice citite, care descriau copii sau adulți, în timp ce modificările stării lor erectile erau înregistrate cu o pletismografie peniană, care e, practic, un inel de pus pe penis care măsoară schimbările circulației sanguine.
Toți bărbații au indicat un tipar de excitație pedofilă la prima testare, adică s-au excitat la poveștile cu copii. Cu toate astea, cam jumătate dintre acești bărbați (49%) au prezentat o schimbare a tiparului de excitație la testarea ulterioară: excitația provocată de copii a scăzut, în timp ce cea provocată de adulți a crescut. Nu pot spune de ce, însă, pentru că nu era un studiu cu tratament. Participanții au fost aleși strict pe baza faptului că au fost testați de două ori, indiferent dacă au urmat sau nu vreun tratament.
Fedoroff indică acest studiu, precum și un set de alt dovezi, ca să sugereze că pedofilia nu e „pre-programată”, ci că se poate schimba. De exemplu, mai menționează și faptul că, la nivel global, rata de recidivă a celor care abuzează sexual copii e relativ scăzută și că, în ciuda creșterii populației, numărul de abuzuri sexuale împotriva copiilor e în scădere. Dacă pedofilia n-ar putea fi schimbată, susține el, ne-am aștepta la o rată mai ridicată de recidivism și un număr mai mare de abuzuri sexuale. La fel, indică studii care arată că abuzatorii sexuali manifestă, în general, o scădere a riscului de recidivă în timp, chestie pe care el o ia drept dovadă că interesele lor sexuale se schimbă.
Deși Fedoroff citează studii științifice, interpretarea pe care o dă datelor a fost criticată, iar unii susțin că dovezile pe care le citează în sprijinul propriei perspective sunt profund greșite. James Cantor, psiholog clinician la Universitatea din Toronto, specializat în tratarea pedofililor l-a criticat acerb. Într-un schimb de comentarii semnate de Cantor și Fedoroff, recent apărute în publicația academică Current Sexual Health Reports, Cantor evidențiază lacune majore în studiul din 2014 care sugerează că pedofilia se poate schimba.
De pildă, Cantor indică o reanalizare din 2016 a acelorași date, care a conchis că în studiul original există „erori considerabile de măsurare” și că rezultatele obținute nu reflectă nimic, în afară de variabilitatea produsă de hazard. Problema este că metoda pe care au folosit-o ca să categorisească persoanele cu tendințe pedofile n-a fost niciodată demonstrată ca fiind validă. Cu alte cuvinte, nu există date edificatoare care să demonstreze că poate clasifica cu acuratețe o persoană pedofilă. Este și marginal printre studiile care evaluează schimbările intereselor pedofile în timp, care, în marea lor majoritate, au indicat niveluri ridicate de stabilitate.
Nu e numai asta: folosirea măsurătorilor de excitație genitală pentru identificarea pedofililor e problematică, motiv pentru care participanții ar fi putut fi motivați să-și suprime reacțiile, poate pentru că își doreau cu disperare să creadă că s-au schimbat sau voiau să-și convingă doctorii că s-au schimbat. Există studii care au arătat că bărbații non-pedofili își pot suprima intenționat erecțiile când văd imagini erotice, pur și simplu gândindu-ne la chestii scârboase, cum ar fi o baie împuțită. Nu cumva pedofilii care au indicat schimbări în tiparul de excitație încercau, pur și simplu, să-și controleze reacțiile genitale – ceea ce ar însemna că n-au făcut dovada unei adevărate schimbări a atracției?
Cât despre argumentele lui Fedoroff cum că a scăzut numărul abuzurilor sexuale asupra copiilor, iar riscul de recidivă al abuzatorilor se diminuează în timp, Cantor arată că acestă scădere nu înseamnă neapărat că a scăzut și pedofilia în sine, pentru că nu toți cei care molestează copii sunt pedofili. Mulți nu-și dau seama, dar unii adulți care nu sunt atrași în primul rând de copii tot comit abuzuri sexuale asupra acestora. De fapt, majoritatea abuzatorilor de copii nu sunt pedofili. În plus, mulți pedofili nu comit niciodată abuzuri sexuale. Toate astea înseamnă că, deși numărul abuzurilor sexuale a scăzut, prezența pedofiliei la nivel de populație ar putea fi aceeași.
Și nici acea scădere a riscului de abuz sexual care are loc la nivel de individ, în timp, nu înseamnă neapărat că oamenii își schimbă interesele sexuale pe măsură ce îmbătrânesc. S-ar putea să fie pur și simplu o funcție a scăderii libidoului, care are loc pe măsură ce îmbătrânim, ceea ce ar putea face gestionarea unui interes sexual deviant mai ușoară.
Pe scurt, o privire mai atentă aruncată asupra dovezilor care sugerează că pedofilii se pot schimb arată că nu sunt nici pe departe bătute în cuie. Cantor și alții consideră că mesajul pe care îl transmite Fedoroff pedofililor – că pot să nu mai fie pedofili dacă chiar vor – o să-i împiedice pe unii dintre ei din a dobândi abilitățile de care au nevoie ca să-și modeleze pornirile sexuale, astfel încât să poată evita să comită abuzuri sexuale. Cu alte cuvinte, unii pedofili ar putea să creadă că s-au vindecat, când nu e cazul, și ar putea să rămână fără niște instrumente utile pentru a-și gestiona atracția față de copii.
Psihologul canadian Michael Seto a reprodus aceste opinii într-o lucrare recentă, în care a rezumat dovezile existente, spunând că „consensul printre experții” din domeniu e că pedofilia, la fel ca alte atracții neobișnuite legate de vârstă, e „stabilă în timp”, ceea ce înseamnă că punctul central al intervențiilor ar trebui să fie „gestionarea, mai degrabă decât tratarea”.
E remarcabil că chiar și unii pedofili s-au exprimat împotriva ideii că schimbarea e posibilă. De exemplu, autorii blogului Pedofili despre pedofilie, ținut de bărbați pedofili care nu vor să dea curs atracției lor, au scris că „a da astfel de speranțe false pedofililor e periculos și greșit”.
L-am contactat pe Fedoroff pentru comentarii și și-a menținut abordarea și dovezile citate. A scris: „Doctorul Cantor practic le spune [pedofililor]: interesele tale n-o să se schimbe niciodată, așa că ciocul mic și învață să trăiești fără sex. Abordarea [noastră] e să spunem: „există o speranță că ai putea să ai interese sexuale nedăunătoare și o viață sexuală sănătoasă, fericită și legală”.
A continuat prin a întreba: „Care abordare are mai mari șanse de succes? Una care le spune oamenilor să-și gestioneze interesele incurabile… sau una care educă și spune că sunt responsabili pentru propriile comportamente sexuale și terapia (individualizată pentru fiecare) e concepută ca să-i ajute să-și schimbe interesele, ca să nu mai aibă pornirea de a face rău copiilor?”.
Într-un scurt schimb de e-mail-uri pe care l-am avut cu Cantor, a spus următoarele despre tentativele de a convinge oamenii atrași de copii că se pot vindeca: „Mă sperie de mă cac pe mine. E o bombă cu ceas.”.
Justin Lehmiller e cercetător bursier la Institutul Kinsey și autorul blogului Sex and Psychology.
Articolul a apărut inițial pe VICE US.