Pentru generaţia care are acum 20 de ani, mineriadele nu au fost nimic mai mult decât un joc în curtea şcolii în care minerii erau hoţii şi jandarmii erau vardiştii. Pentru cei mai mici nici atât. Mineriadele au fost şase momente din istoria României de după Revoluţie, în care hoarde imense de mineri au fost aduşi în condiţii suspecte până la Bucureşti de puterea de la acea vreme (Ion Iliescu), pentru a „restaura ordinea” bătând şi uneori chiar omorând intelectuali, liberali, ţărănişti, studenţi şi alte echivalente ale hipsterilor vremurilor noastre.
Andrei Iliescu este un fotograf care şi-a început cariera la 33 de ani, la Revoluția din 1989, ieşind în stradă cu un aparat foto. De atunci a lucrat ca fotograf profesionist pentru agenţii internaţionale de presă precum Agence France-Presse, Associated Press, European Press Agency. Acestea sunt fotografiile și povestea sa de la mineriada din 13-15 iunie.
Videos by VICE
„Privind imagini din piaţa Taksim îmi aduc aminte de Piaţa Universităţii din iunie 1990. La vremea aceea eram corespondent al Agence France Press (AFP), care îşi avea sediul la Inter şi nu puţine au fost noptile când n-am ajuns acasă ca să „ţine aproape” de manifestaţia maraton care a început în 22 aprilie şi s-a încheiat pe 15 iunie. Interesul pentru România era uriaş. Trimiteam fotografii la foc continuu şi nu ţin minte să fi fost o singură zi în care să nu fi transmis cel puţin o imagine. Am şi acum acele fotografii trimise (sau cel puţin o parte dintre ele) şi aproape toate filmele, aşa că aceste imagini mă ajută mult acum să reconstitui povestea acelor zile.
11 iunie 1990 a fost o zi foarte agitată, iar tensiunea care avea să atingă punctul culminant câteva zile mai târziu era în creştere. Forţele de ordine au apărut în câteva reprize. Ziua de 12 a decurs calm, aparent nimic neprevestind ce avea să se întâmple. Protestatarii primiseră un ultimatum să se retraga, dar nu era primul, aşa că spuneau că nu vor pleca.
În dimineaţa zilei de 13 iunie pe la 6 şi ceva poliţia a intervenit în forţă şi am asistat la primele arestari de la Arhitectură. Apoi pentru câteva ore piaţa a fost pustie, maşini cu apă stropeau bulevardul şi echipe de la salubrizare strângeau gunoaiele. Pe la 11:30 a început nebunia: forţe de ordine cu taburi şi blindate, protestarii care aruncau cu pietre şi incediau maşini, oameni care alergau pe străzi, scene şocante care îmi aminteau de Revoluţie. Vremea devenise schimbătoare, cerul senin alterna cu reprize scurte de ploaie.
Am ieşit imediat pe străzile de lângă Inter şi Piaţa Universităţii, dar nu puteam rămâne mult, căci trebuia să transmit. Ieşeam câte 20-30 de minute, „trăgeam” ce puteam, apoi urcam în camera-laborator unde developam filmele, măream pozele, băteam textul şi transmiteam prin telefon. Aparatul de mărit şi expunerea hârtiei controlate manual (adică chiar cu mâinile) erau singurele metode de prelucrare. Calitatea era rudimentară, iar timpul de transmisie era imens. Textul îl scriam cu o mică maşină de scris. Pentru o transmisie color trebuiau lipite şi nişte repere CMYK, necesare la alinierea culorilor. Scoteam microfonul telefonului şi în locul lui cuplam mufele unui aparat care citea linie cu linie poza 18×24 care se învârtea pe un tambur (un strămoş al unui scanner reflectiv combinat cu un fax primitiv). Asta era „tehnica” pe atunci.
Pe la 11 noaptea am făcut o ultimă ieşire pentru ziua aceea şi în dreptul Romartei Copiilor am auzit gloanţe şuierând pe lângă mine şi ricoşând în pereţii blocului.
Pe la ora cinci a dimineţii zilei de 14 totul părea că se terminase. Într-o linişte sinistră, cu soarele care tocmai începea să răsară în ochi, dinspre Piaţa Victoriei într-un uruit înfiorător (care pe măsură ce se apropia, s-a transformat în tropăit grotesc) o umbră hidoasă se apropia constant într-un crescendo tensionat. Erau primele grupe de mineri care ocupau Piaţa Universităţii. Când s-a luminat mai bine, am urcat la etajul întâi pe balconul circular şi am fotografiat asaltul. Minerii loveau tot ce le ieşea în cale, bărbaţi, femei, copii. Din când în când priveau spre mine şi îmi făceau semne ameninţătoare cu bâtele. Am transmis primele imagini şi am aflat că pe la 9:30 urma să aterizeze o cursă de la Sofia unde fuseseră alegeri, aşa că toate agenţiile aşteptau întăriri.
Câteva ore mai târziu împreună cu colegul venit am coborât în piaţă cu două camere F3i şi toate obiectivele din dotare. Toate agenţiile erau acolo. Aparent, minerii parcă îşi consumaseră primele momente de furie, dar am văzut destule scene incredibile. Spre ora 12 am ajuns la sediul PNŢCD, apoi îmi amintesc că am făcut ceva poze la Bucur Obor şi la Spitalul de Urgenţă, unde Marian Munteanu ţinea o conferinţă de presă. După-amiază a trebuit sa rămân în hotel şi nici a doua zi n-am mai ieşit la pozat, că trebuia să developez şi să transmit filmele colegului francez. Noroc că el avea un Leaf (o maşină mai „şmecheră” care transmitea direct de pe film), aşa că munca mea de laborator a fost ceva mai uşoară.
Cam asta pot să spun că a fost „contribuţia” mea la documentarea posterităţii cu acele momente teribile din ceea ce avea să se numeasca Mineriada 13-15 iunie şi ale cărei evenimente au şocat lumea întreagă.”
Urmărește VICE pe Facebook.
Citește și Când minerii furioși cuceresc Madridul.
