Zilele trecute, mi-a ieșit în cale o firmă de pompe funebre. M-am uitat la plăcile memoriale și la sicrie și a fost prima oară când mi-a trecut prin cap că trupul meu gras nu ar încăpea niciodată într-unul dintre ele. Decât dacă îl tai bucăți – dar nu cred că ar arăta prea bine.
Am auzit tot felul de povești sordide despre familiile unor indivizi grași care au trebuit să plătească în plus sau persoane care n-au putut fi incinerate din cauză că erau prea mari. Dar cum mă confrunt deja cu destule probleme ca persoană supraponderală, n-am avut timp să mă gândesc și la faza cu moartea. După ce mi-a venit ideea, m-am gândit să rezolv problema din timp și să îmi găsesc un sicriu potrivit. Mereu am fost o fată prevăzătoare.
Videos by VICE
Dar totul a mers foarte prost. Dintre cei 25 de directori de pompe funebre din Franța și Belgia pe care i-am contactat, niciunul nu a fost dispus să-mi răspundă la întrebări.
Am fost nevoită să contactez pe rețelele sociale persoane care lucrează în industria pompelor funebre ca să rezolv situația mai puțin formal. Unele au fost de acord să îmi răspundă la întrebări, cu condiția să nu le dau numele și să nu divulg compania unde lucrează. Așadar, am aflat prețurile și mărimile sicrielor și, ghici ce? Evident că și aici m-am lovit de aceleași standarde de care mă lovesc în fiecare zi. Și, ca să fie și mai complicat, nu toate companiile au aceleași politici. Unele companii mari își produc propriile sicrie și au propriul sistem de mărimi, pe când altele apelează la furnizori.
De exemplu, Eli, care îmbălsămează cadavrele la o companie de pompe funebre, mi-a explicat că în compania lui există patru mărimi standard de sicriu: 175 cm/55 cm, 185 cm/55 cm, 190 cm/ 60 cm, 195 cm/65 cm. Vorbim de lungimea corpului și lățimea umerilor.
Camille, consultant funerar la o companie din Franța, mi-a explicat că, în compania ei, standardele sunt după cum urmează: 170 cm/51 cm, 190 cm/57 cm, 200 cm/65 cm, 210 cm/68 cm.
În România, dimensiunea standard e de 200 cm/65 de cm și cel mai ieftin sicriu pornește de la 600 de lei în București.
Da, ideea e că eu n-aș încăpea în niciunul dintre aceste sicrie. M-am măsurat și am aflat că aș avea nevoie de cel puțin 75 cm pentru umeri. Iar dacă nu te încadrezi în aceste mărimi standard, trebuie să-ți faci un sicriu la comandă care costă mult mai mult. La fel ca și în cazul hainelor, primești lucruri mai puțin bune și frumoase, dar care costă mai mult.
Și dacă îți stă pe limbă să spui că e normal ca un tricou de la H&M sau un sicriu să coste mai mult dacă e o mărime mai mare, pentru că necesită mai mult material sau lemn, înseamnă că nu iei în considerare faptul că, în ziua de azi, nu plătim aproape niciodată prețul real pentru ceea ce cumpărăm – suntem prea obișnuiți să consumăm lucruri produse în cealaltă parte a lumii în condiții dezastruoase și pentru oameni, dar și pentru mediu. Dar, chiar dacă am urma această logică, atunci fiecare mărime ar trebui să coste mai mult decât cea dinaintea ei – gen M ar trebui să coste mai mult decât S și L mai mult decât M. Deci cine decide, total arbitrar, că de la o mărime încolo, trebuie să plătești în plus?
În medie, un sicriu costă între cinci sute și trei mii de euro, în funcție de lemnul din care e confecționat și de măiestria cu care e lucrat, mi-a zis Jane. Dar pentru un sicriu plus size, site-ul companiei franceze de asigurări MeltLife estimează că se mai adaugă trei sute de euro. La fel a estimat și compania L’Autre Rive din Paris, într-un interviu din 2012 cu revista Challenges.
Dar din catalogul funerar al firmei unde lucrează Camille, reiese cu totul altceva. Cel mai ieftin sicriu care iese din standarde costă 999 de euro, dar poate ajunge la 1 499 de euro, dacă îl personalizezi. Ceea ce înseamnă că te costă cu cinci sute de euro în plus decât dacă ai fi o persoană slabă. Deci mult mai mult decât trei sute de euro.
Iar faptul că firma lui Camille e una dintre cele mai mari de pe piață, cu agenții în toată Franța, la care se adaugă ezitarea companiilor de a-mi răspunde la întrebări sau a-mi oferi cataloagele de prețuri, mă face să cred că aceste practici sunt mai răspândite decât crezi.
Iar asta nu e tot. Pentru persoanele grase e nevoie de doi oameni în plus pentru transportul sicriului, ceea ce înseamnă că se mai adaugă două sute de euro la prețul inițial de 365 de euro. Cel puțin așa reieșea din documentele pe care am reușit să le obțin. Iar când compania funerară refuză să transporte un sicriu care e considerat prea greu, trebuie găsite alte soluții.
Aurélie mi-a povestit cum a decurs înmormântarea tatălui ei: „În ziua ceremoniei nu a cărat nimeni sicriul. L-au pus pe un cărucior cu care l-au împins până în biserică. Și terenul era foarte neregulat, așa că mi-am făcut griji că poate cădea în fiecare clipă…” Asta s-a întâmplat la înmormântarea surorii lui Delphine: „Din păcate, când coborau sicriul pe cărucior, pe treptele bisericii, sicriul a căzut și unchii mei s-au chinuit cu greu să-l pună înapoi. A fost un moment destul de dur pentru toată lumea.” O consultantă funerară mi-a zis că asta s-a mai întâmplat și cu sicrie standard.
Ok, dar cum se face dacă persoana vrea să fie incinerată? Un angajat al unui crematoriu din Bruxelles mi-a explicat că gura cuptorului are un diametru de un metru și până acum n-a întâmpinat o situație în care să nu poată incinera persoana din cauza mărimii. Singura diferență ar fi că arderea durează mai mult pentru o persoană mai mare. Dar nu toate crematoriile din Belgia au cuptoare cu gura atât de largă. Cel din Mons, de exemplu, are doar 83 de centimetri. Iar în 2010, o incinerare a fost întreruptă din cauză că sicriul s-a blocat în gura cuptorului. Deci numai persoanele slabe pot fi incinerate sau cum?
În articolul din Challenges pe care l-am menționat mai sus, Frank Dinneweth, CEO al Societății Crematoriilor din Franța, a afirmat în 2012 că doar zece, adică 20 la sută dintre crematorii pot primi sicrie mai mari decât cele standard. Ar trebui să existe măcar un astfel de crematoriu pentru fiecare regiune. Am auzit inclusiv povești de groază cu sicrie tăiate în două, dar tot n-am găsit răspunsuri la întrebările mele.
Persoana din spatele contului de Instagram @le_petit_croque_mort mi-a explicat că uneori se folosește o macara pentru a ridica sicriile foarte grele. În cercetările mele, am aflat că această opțiune e preferabilă, pentru că „nu are rost să se chinuie să-l care opt persoane”. Nu cred că e o opțiune la fel de umană și demnă. Dar na, eu mereu am preferat oamenii în locul macaralelor. Poate că tu nu.
Dar problemele nu se încheie aici. Uneori, camerele mortuare sunt prea mici, producția sicriului durează mai mult, targa nu poate susține greutatea persoanei decedate și transportul ei. Nici vehiculele nu sunt uneori suficient de încăpătoare și trebuie să ceri unul mai mare, lucru care iar crește prețul.
Iar pe lângă aspectele tehnice și financiare, ar mai fi și cele de natură umană și psihologică: cadavre îndesate în sicrii de angajați care se strică de râs, plângeri că trupurile grase ar fi mai scârboase și greu de manipulat. Lumea nu ne tratează cu respect nici după moarte.
Până la urmă, cea mai importantă chestie de reținut aici e că nimic nu e gratis când vine vorba de moarte. Iar costurile sunt din ce în ce mai mari. În Belgia, prețul unei înmormântări a crescut de patru ori în 40 de ani, în timp ce costul traiului de zi cu zi s-a triplat.
Conform platformei Legacio, specializată în moșteniri, costul mediu al unei înmormântări în Bruxelles e de 2 940 de euro pentru incinerare și 2 368 de euro pentru îngropare. Am colectat aceste date de la 20 de companii de pompe funebre din capitala belgiană.
Dar Le Soir susține că aceste costuri sunt subestimate în comparație cu sondajul lor, care a dezvăluit că cheltuielile totale pentru o înmormântare se ridică la șase mii de euro pentru o înmormântare în cimitir și 3 700 de euro pentru o incinerare.
Așadar, într-o perioadă în care 18,9 la sută dintre cetățenii belgieni trăiesc în sărăcie și una din cinci persoane din Franța e afectată de sărăcie, e foarte greu să ne îngropăm pe cineva drag cu demnitate.
Iar dacă problema greutății e una complexă și dorința de a vorbi despre ea e adesea stigmatizată, există câteva observații care nu pot fi negate. Una dintre ele ar fi legătura dintre persoanele grase și sărăcie. Conform unui sondaj din 2016 publicat în Weekly Epidemiological Bulletin, doar șapte la sută dintre femei și nouă la sută dintre bărbații care câștigă 4 200 de euro sau mai mult pe lună sunt considerați obezi. În schimb, 30,7 la sută dintre femei și 18,7 la sută dintre bărbații care câștigă mai puțin de 450 de euro sunt considerați obezi.
Chiar dacă pare o paranteză cam mare în articol, îmi permit să spun că există multe explicații plauzibile pentru asta. Iată câteva dintre ele: persoanele grase aplică mult mai rar pentru joburi pentru care au calificare, sunt angajate mai rar și sunt plătite cu 19 la sută mai prost decât persoanele slabe.
Apoi, un job prost, de multe ore pe zi, nu îți permite să gătești, așa că ajungi să consumi mâncare semipreparată de proastă calitate. Anxietatea pe care ți-o dă o astfel de viață duce și ea la creștere în greutate. Problemele economice și sociale favorizează tulburările alimentare. Sărăcia influențează relația pe care o avem cu mâncarea. Nu avem parte de educație alimentară. Dar nimeni nu se gândește la toate astea atunci când spune: „Persoanele grase sunt responsabile de problemele lor. Trebuie să slăbească, nu să ne adaptăm noi după ei. E normal să plătească mai mult pentru lucruri și servicii”.
Eu cred că toți avem dreptul la demnitate. Mi se pare ciudat că trebuie să reamintesc asta, dar oamenii nu sunt făcuți ca să se adapteze la mărimea sicrielor sau a scaunelor sau a hainelor. Dimpotrivă. Ele trebuie să se adapteze după noi. Problema e o societate cu o gândire mult prea îngustă și standarde opresive care ne urmăresc chiar și după moarte.
Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.
