Imagine via DerrickT/Flickr

Simţi cum te împinge curentul şi auzi scrâşnitul metroului pe şine cum frânează ca să intre în staţie. Asculţi la căşti Day In The Life de Beatles. Metroul accelerează şi se duce în stânga ta huruind şi ia şi curentul şi sunetul cu el. În timp ce intră în tunel, tu te uiţi la stâlpul de susţinere din mijlocul peronului şi ţi se pare că se bălăngăne.

După aceea stâlpul pare nemişcat, iar prin căşti începe partea din mijlocul melodiei Day In The Life, pentru care John Lennon, Paul McCartney and George Martin au aranjat ca fiecare membru al unei orchestre să plece de la cea mai joasă notă în sus. În timp ce asculţi secvenţa te uiţi înainte spre şina goală. Când se termină partea asta te uiţi la acelaşi stâlp de mai devreme, numai că acum ţi se pare că se bâţâie de sus în jos.

Te gândeşti: „Nu-s beat şi chiar dacă aş fi, nu am băut în viaţa mea atât de mult încât să se bâţăie stâlpii de beton.” Atunci care-i explicaţia?

Conform neurosavantului de la New York University, Pascal Wallisch, „percepţia noastră corespunde unui model al lumii, dar nu lumii însăşi. Adică ochiul nu-i o cameră video, iar creierul nu e doar o casetă de informaţii.”

Wallisch şi omologii săi de la University of Chicago au observat acest fenomen alături de colegii lor într-o lucrare numită „Muzica poate provoca o tulburere a viziunii în cazul obiectelor în mişcare”. Iluzia optică cu mişcarea stâlpului este un efect ulterior mişcării. Imediat cum iei privirea de la un obiect în mişcare, următorul lucru la care te vei uita se va mişca într-o direcţie opusă faţă de acesta. E un efect subtil care afeactează modul în care percep lumea înconjurătoare şi, conform unor studii, poate fi provocat prin muzică.

Iluziile optice pe care le vezi pe tot netul sunt nişte exemple rudimentare a efectului ulterior mişcării.

Aristotel este credidat pentru descoperirea efectului ulterior mişcării. După ce-a analizat o cascadă, el a conchis „Deşi obiectul percepţiei s-a depărtat, impresia lăsată de el persistă.” La mai bine de un mileniu după aia, Jan Evangelista Purkyně, a făcut prima observaţie directă asupra efectului mişcării ulterioare în timp ce se uita la o paradă a cavaleriei, lucru la modă în acele zile. Cercetătorii din secolul 20 au aprofundat problema şi au documentat zeci de iluzii provocate de cele mai subtile şi mai vagi mişcări.

Dar Wallisch şi colegii săi sunt primii care au observat o discrepanţă în percepţia vizuală a oamenilor provocată de muzică. Experimentul a fost simplu. Participanţii au ascultat la căşti arpegiul ascendent şi descendent la pian, timp de un minut. Apoi ei trebuiau să spună în ce direcţie se mişcau nişte pixeli pe ecran. Cercetătorii au descoperit că cei care ascultau gamele muzicale crescătoare aveau impresia că punctele o luau în jos. Cei care le ascultau pe cele descrescătoare aveau impresia c-o luau în sus pixelii.

Când l-am întrebat dacă acelaşi lucru s-ar întâmpla în cazul porţiunii aceea din Day In The Lif,Wallisch a fost de acord, deşi a punctat că acest lucru nu a fost testat. Totuşi experimentul său dovedeşte că noi suntem creaturi care colecţionează constant informaţii despre mediul înconjurător, atât emoţional, cât şi fizic, pentru a reconstrui realitatea. Şi uneori o dăm în bară.

Întrebat despre acest fenomen Wallisch spune că „reconstrucţia este inerent imperfectă, pentru că creierul pierde informaţiile imediat cum le percepe. De exemplu aparatul care captează semnalele vizuale, retina, este bidimensional, dar spaţiul în care trăim şi percepţia noastră vizuală este tridimensională. Aşadar pierdem din start o dimensiune pe care trebuie s-o inventăm din alte elemente. Ca să accelereze efectul de reconstrucţie creierul profită de momentele de neatenţie. Adică nu numai că creierul nu funcţionează ca o cameră video, ci el e şi incapabil să menţină auzul şi văzul ca simţuri independente. Sunt îmbârligate, mai ales pentru a face imaginea lumii mai logică. Noi ne-am folosit de acest efect pentru experiment.”

Wallisch, pe pagina sa de Google+

Neurosavantul Mark Changizi, care nu este afiliat echipei de cercetare spune că descoperirea este susţinută şi de observaţii mai vechi.

„Chiar şi-n experimente de acum 50 de ani s-a dovedit că nervii optici au şi neuroni auditivi selectivi în ei, iar creierul se foloseşte de toţi pentru a corela simţurile.”

El a observat că acest studiu de fapt explorează semnificaţia unei melodii pentru creier. O melodie eficientă cartografiază mişcările omului (sunetul de paşi), pe când sunetele impuse de savanţi debusolează creierul, care confundă muzica cu mişcarea.

El a conchis că „Atât timp cât creierul percepe melodia aceea ca o mişcare, subiectul va vedea un efect vizual ulterior mişcării.”

Această descoperire nu ne arată doar diferenţa dintre percepţia noastră şi realitate, ci ne invită şi să ne gândim cum formăm noi muzica şi cum ne formează ea pe noi. Ca să aflu mai multe m-am dus la Centrul de Neuroştiinţă de la NYU.

Centrul e un fost complex industrial, care a ars prin 1911 când au murit 146 de muncitori. Azi el este un complex de cercetare unde savanţi tineri şi arătoşi, dar şi câţiva economişti din jurul lumii caută informaţii şi fac experimente la o bere sau la o ţigară. Mulţi cântă şi-n trupe.

Wallisch, pe care l-am cunoscut iniţial la Societatea de Neuroştiinţă din New Orleans, este amabil şi prietenos. Dacă vrei să devii cobaiul cuiva, mai bine ai fi al lui. O dată el le-a dat tuturor subiecţilor săi o radiografie a creierului lor ca să-şi facă postere din ea. Colegii săi sunt de acord că tipul ăsta de bonomie e mai rar în domeniul ştiinţific. El mi-a făcut şi turul locului şi mi-a explicat că acolo cercetătorii din 15 laboratoare se bat să stea la consolele de date care analizează ochii sau la aparatele de radiografie, care îi costă pe savanţi circa 450 de dolari pe oră.

Muzica pe care o asculţi contează pentru că-ţi influenţează percepţia asupra realităţii.

Ştiinţa se bazează pe metodologie clară şi nu pe explicaţii improvizate. Ca atare asftel de proceduri din experimentele de neuroştiinţă – iluziile optice, politicile fioroase şi maşinăriile care-ţi provoacă epilepsie – pot fi înţeles cum trebuie numai după numeroase experimente. Aşa c-am încheiat turul şi-am mers cu Wallisch la biroul său unde am discutat despre implicaţiile efectelor muzicii asupra creierului.

„Acest lucru se leagă de o noţiune generală, care spune că orice faci cu creierul contează,” a punctat Wallisch. „Acest lucru se aplică creierului şi-n cele mai extreme situaţii. De exemplu creierul nu lasă zone nefolosite, aşa că cei care orbesc îşi restructurează mintea pentru a înocui centri nefolosiţi cu unii care ajută la auz sau la raţionament.

Asta înseamnă că orice muzică ai asculta, ea va conta pentru creierul tău, pentru că influenţează modul în care vezi realitatea. Mozart nu te va transforma în matematician mai mult decât Slipknot te va face un ucigaş, dar amândouă vor influenţa modul în care creierul îţi construieşte realitatea, dacă le asculţi destul de mult.

Asta înseamnă că dacă asculţi muzică clasică ai putea să citeşti mai bine partiturile şi dacă îţi place heavy metal vei înţelege mai uşor tab-urile de la bas. Pe lângă faptul că nu vei avea niciun prieten, vei avea o percepţie drastic diferită faţă de ceilalţi, dacă nu asculţi muzică deloc.

Changizi explică că „pe vremea lui Mozart nu putea oricine să asculte muzică, doar cei care se duceau la spectacole. Unele melodii deveneau cunoscute datorită muzicanţilor stradali, dar se răspândeau atât de lent încât e greu de crezut că oamenii reţineau mai mult de o melodie pe an.”

Diseminarea informaţiei crează posibilitatea de influenţare. La o vârstă mai fragedă tu eşti expus muzicii, la una mai înaintată tu te expui ei. Asta implică că percepţia ta este influenţată de alţi oameni, mai ales când eşti mic. Şi pentru că minţile noastre reconstruiesc realitatea şi pe baza sunetelor înseamnă că subestimăm cât de mult ne influenţează alţii sau, mai degrabă, cum modelele altora asupra realităţii îl influenţează p-al nostru.

Acestea fiind spuse, să-ţi creşti copii cu Mozart în loc de muzică pop nu garantează că se vor dezvolta cu o formă avansată de gândire. Dacă ăsta e scopul tău, atunci ar trebui să-i pui să asculte jazz.

Efectul care apare după urmărirea unei mişcări provocat de confuzia creierului dintre senzorii vizuali şi cei auditivi ai creierului, rezultă din modul în care percepi sunetele prin mişcări verticale.

„O mare parte a muzicii pop are o structură de corzi asemănătoare, iar muzica pop este mai apropiată de Mozart, decât de jazz, care încalcă principiile clasice ale formei muzicale”, spune Changizi.

Dar de ce confundă creierele noastre melodiile cu mişcări? Efectul care apare după urmărirea unei mişcări provocat de confuzia creierului dintre senzorii vizuali şi cei auditivi ai creierului, rezultă din modul în care percepi sunetele prin mişcări verticale. Când auzi o gamă de note în creştere percepi sunetul „în urcare,” iar în cazul gamelor descrescătoare le simţi cum „coboară.” Problema e că în viaţa reală muzica se cântă de la stânga la dreapta la un pian, de exemplu.

Compozitorii s-au folosit de această percepţie ca un avantaj. Simfonia a şasea a lui Franz Joseph Haydn prezintă răsăritul printr-o melodie crescătoare. Little Richard imita sunetul trenului pe şină din pian. Indienii Quechua din Anzii sud-americani cântă la charrango pentru a ilustra sunetul ploii. Totuşi Wallisch arată şi că interpretarea muzicii în termeni de dinamică nu se aplică tuturor culturilor.

„Credem că triburile care n-au fost expuse unei forma mai complexe de melodie nu vor percepe acest efect.”

Changizi adaugă faptul că „unele culturi au diverse asocieri pentru frecvenţă. Motivul principal pentru schimbările de frecvenţă este efectul Doppler. Diferenţele de frecvenţă nu au legătură cu un domeniu individual. Frecvenţa îţi arată doar care este direcţia în care se mişcă un obiect.”

Changizi a scris şi o carte, numită Harnessed, despre muzică şi creier. El argumentează că muzica a evoluat în halul în care să mimeze mişcarea umană, pentru că, din raţiuni evoluţionare, mişcarea este cel mai uşor lucru de perceput pentru creierul tău.

„Ai putea să cânţi La mulţi ani în ritmul paşilor celui care se mişcă. Ai putea să faci o versiune în stil Mozart a La mulţi ani sau una hard rock, unde personalitatea omului ar fi descrisă prin tonul instrumentului. Ai putea să-i faci cadenţa să sune a una de soldat, sau s-o diminuezi ca să pară de filfizon. În orice caz muzica poate fi descrisă pe baza cadenţei paşilor şi a altor sunete pe care le facem când ne mişcăm.”

Muzica — la căşti, în sala de concert, în boscheţi – îţi cimentează personalitatea ca om. Interpretarea muzicii prin mişcare te ajută să faci legături emoţionale puternice.

„Muzica a evoluat ca o formă evocativă de povestire a mişcărilor şi emoţiilor umane din jur. A evoluat pentru a săpa-n sentimentele oamenilor, iar cel mai bun mod de a face asta e să emiţi aceleaşi sunete ca oamenii cu care vrei să vorbeşti sau cu care vrei să te fuţi.”

Coboară la metrou. Ia trenul de noapte. Uită-te la harta magistralelor. Fiecare staţie te duce într-altă părticică din cele două milioane de modele ale realităţii din oraş.

Vorba lui Wallisch: „Ceea ce faci – experienţele prin care treci – îţi schimbă mintea şi schimbă identitatea.”

Text: Lawrence De Geest

Traducere: Mihai Popescu

Citeşte şi:
S-a inventat metoda ştiinţifică de a elimina melodii de căcat din creier
Așa arată creierul atunci când se formează amintirile