Am născut prin cezariană în România în timp ce o groază de oameni se holbau la mine

În 2018 am născut prin cezariană la stat. Totul s-a întâmplat la stat, iar pentru cinci zile cât a durat totul am plătit cinci mii de lei. Da, ştiu, trebuie să fiu arsă pe rug, e timpul să sară toate supermamele şi să strige cum am fentat feminitatea şi valoarea familiei, cum am luat la mişto ceva sacru şi minunat, cum am scuipat pe tradiţia de mii de ani în care femeile adevărate treceau prin chinuri cumplite ca să dea viaţă. 

Dacă în asta constă feminitatea, nu am vrut să fiu atât de femeie şi atât de feminină, pentru că n-am suportat ideea ca un copil să-mi iasă prin singurul loc din corp care simt că-mi aparţine în totalitate: vaginul. 

Cum să trec peste asta? Cum să mă obișnuiesc nouă luni cu ideea barbară că o să ţip ore întregi în timp ce aştept ca un copil să-mi iasă prin vagin? No way. 

Naşterea naturală mi se pare momentul în care semănăm cel mai mult cu nişte animale. Este totul instinctiv, natural, exact aşa cum se făcea şi acum două mii de ani când oamenii mergeau în picioarele goale şi dormeau pe unde apucau. Poate că aveam nevoie de mai mult timp, habar n-am, de cinci ani, de şapte ca să mă obişnuiesc cu ideea. Am preferat să urlu de durere după operaţia care a durat o oră. 

Au fost 60 de minute în care am simţit cum mor în timp ce dau viaţă, în timp ce o mulţime de necunoscuţi mă priveau dezbrăcată de haine şi acoperită de spaimă şi încântare. Trebuia să fac cezariană, am avut mici probleme, dar îmi setasem oricum psihic varianta asta încă dinainte să rămân însărcinată. Şi a mers. 

Nu ştiu ce făceam dacă nu aveam probleme şi trebuia să nasc natural.

Mai târziu am aflat de termenul „tocofobia”, care descrie această frică. Pe lângă teama de a naște vaginal, există o asociere cu numeroși alți factori, cum ar fi nașteri traumatice anterioare, frica de complicații pentru copil și de depresie. Într-un ghid din august 2019, emis de Ministerul Sănătății, se arată însă că, în ultimele decenii, modul de naștere este din ce în ce mai mult o chestiune de practică obstetricală defensivă orientată spre diminuarea riscurilor. S-a ajuns la asta în special din teama de litigii.

Oricum, e cumplit să naşti, în orice fel ai face-o. Îți spune una care a trecut prin asta şi care, dincolo de iubire infinită, a văzut şi a simţit pe propria burtă cum e să te taie un medic celebru în timp ce tu vezi tot ce ţi se întâmplă. 

Aveam aproape o sută de kilograme când am născut, aveam o burtă imensă şi eram paralizată controlat de la brâu în jos. Aş fi fugit, dar n-aveam cum, aşa că a trebuit să nasc. Şi a fost horror.

O să-ți spun şi cum mi-au tăiat burta în timp ce vedeam tot, dar şi cum am făcut o reacţie adversă de la anestezic în timp ce toţi mă întrebau ce am, dar nu puteam să le mai răspund. Până atunci, vreau să îți zic cum s-a transformat naşterea în România într-un subiect extrem de controversat care stârneşte super scandaluri. 

În ultimii ani, ţara noastră a înregistrat printre cele mai multe naşteri prin cezariană din Europa, pentru că multe femei se tem de ce m-am temut şi eu: complicaţii. În 2017, doar Cipru ne depășea în UE la acest capitol, iar în 2019 a fost spartă bariera de 60 la sută. Înainte de Revoluție era undeva la patru la sută, dar în aproape 30 de ani medicina s-a schimbat mult și la fel și accesul la servicii medicale mai bune. Totuși, când naşti prin cezariană totul pare mai uşor. Pare. Pentru că în realitate cred că este de un milion de ori mai rău. Şi mai dureros. Şi mai complicat. Şi mai riscant. 

Apropo de naşteri controlate, am întrebat-o şi pe bunică-mea cum l-a născut pe tata acum 62 de ani şi mi-a zis că s-a dus să sape când avea deja nouă luni şi două săptămâni. A fost tare suprinsă când i s-a rupt apa. 

Cu o relaxare similară mi-a povestit și maică-mea cum m-a născut acum 30 de ani. „Nu te întreba nimeni dacă faci cezariană decât dacă era ceva grav. Şi oricum nu te întrebau, îţi spuneau doar. Nu ştiu pe nimeni care acum 30 de ani să fi făcut cezariană. Era ceva rar. Atunci mi se părea foarte simplu, acum mi se pare foarte riscant să naşti.”

Cum se vede însă situația asta pentru un medic ginecolog? Hadi Rahimian e unul dintre cei mai cunoscuți de la noi din țară și, uneori, ajunge să aibă contact cu un nou bebeluș încă dinainte ca acesta să se nască. Este printre puţinii medici din lume specializați în chirurgie fetală, adică operează copii cu probleme grave cât încă sunt în burta mamelor ca sarcina să poată fi dusă până la termen. Despre cezariană el consideră că, după cum o arată și statistica, decizia nu mai este doar a mamelor. 

„N-am un răspuns direct și concret la curiozitatea de ce aleg tot mai multe femei să nască prin cezariană. Multe femei se tem să nu rămână cu incontinenţă medicală sau fecală, dar ce-am mai remarcat este că nu mai e doar o problemă medicală. Este şi o problemă de cuplu, o problemă socială. Membrii cuplului se tem că nu vor mai avea aceleaşi relaţii”, a explicat acesta pentru VICE. „Sunt însă tot felul de idei pe care le au şi bărbaţii, şi femeile. E adevărat și că sunt femei care nu vor să-şi asume niciun risc. Cumva, e de înțeles. La o naştere prin cezariană totul este controlat, de la oră până la incizie. Prin naştere naturală medicul trebuie să fie acolo, asistenta să monitorizeze atent tot ce să întâmplă şi, dacă apar complicaţii, să intervină de urgenţă cadrele medicale.”

Hadi Rahimian mi-a mai spus că, și în aceste condiții, riscul de complicaţii în timpul naşterii prin cezariană poate fi mai mare comparativ cu naşterea naturală. Iar aici e vorba, în special, de riscul de infecţii şi hemoragii. Independent de cezariana la cerere, aceasta e indicată în cazuri precise, cum ar fi când este obstrucţionat canalul de naştere, când sunt malformaţii ale vaginului, cancer de col uterin, probleme ale fătului, leziuni pe col care se pot propaga spre uter în timpul naşterii, patologii asociate sarcinii, cum ar fi hipertensiunea, diabetul zaharat sau unele boli cardiace ale mamei. 

Acum că te-am lămurit cum stă treaba cu riscurile din timpul naşterii e timpul să afli și ce se întâmplă, mai exact, într-o sală de naşteri. 

Am aşteptat vreo şase ore la cezariană. Se făceau pe bandă rulantă, dar multe la urgenţă. Mi-au făcut o mulţime de analize, mi-au inspectat în amănunt vaginul, m-au pus să mă dezbrac, iar un anestezist sictirit de încă o cezariană m-a pus să mă urc pe cântar ca să vadă de câţi mililitri de ser am nevoie pentru paralizia controlată care urma. 

96 de kilograme. Şi un miliard de gânduri stresante. 

Mi-am dat jos lenjeria intimă, am defilat printre rezidenţii care mă analizau în detaliu şi am urcat pe masa de operaţii ca o zână. Una grasă, care abia mai putea să respire din cauza copilului care se mişca cumplit, agitat şi el probabil din cauza stresului meu. 

A venit un domn, m-a pus să-mi trag genunchii spre piept în timp ce stăteam pe masa de operaţii şi mi-au băgat un ac în coloană. În trei minute n-am mai simţit nimic. Şi am început să ţuşesc cumplit. Mă tot întrebau ce am, dar nu le puteam răspunde de cât de tare ţuşeam. O reacţie alergică, a concluzionat cineva. Nu mi-a trecut trei zile. Mă rog. 

Partea interesantă abia apoi a început: mi-au tăiat burta în două şi am văzut tot. Nu mă durea nimic, dar nu e ca în filme. Simțeam cum se mişcă masa de sub mine în timp ce medicul trăgea de fi-miu. După câteva zeci de secunde am simţit cum mi-au scos copilul din burtă. L-am pupat. Îmi venea să plâng, dar nu puteam, pentru că tuşeam. 

Simţeam însă ce n-am mai simţit niciodată: iubire infinită, stres, panică, fericire, spaimă. Cum o să mă descurc oare ca mama? N-am avut timp să mă gândesc în primele trei zile, pentru că am simţit o durere cumplită. Ori de câte ori trăgeam aer în piept, plângeam. De durere. Simţeam cum toate oasele din corp sunt făcute ţăndări din cauza unui bisturiu care mi-a tăiat pielea, muşchii şi uterul. 

Pentru că pierzi sânge, imediat după cezariană încep frisoanele. Şi tremuri cumplit vreo 40 de minute în timp ce îţi şiroieşte sângele pe picioare. Nu e dramă mare, oricum nu le simţi încă de la anestezie. După vreo opt ore de agonie începi să te simţi mai bine, dar încep durerile cumplite de după operaţia considerată de risc major, oricum. 

A doua zi când m-am dat jos din pat urlând de durere am avut un alt şoc. Corpul meu arăta superciudat. Sânii îmi atârnau, burta era ca un balon înţepat cu un ac fin şi copilul urla după lapte. 

Am ajuns acasă după cinci zile. Şi a început să fie mai bine. După o lună eram aproape normală. Naşterea a trecut, dar discuţiile interminabile despre cezariană nu s-au oprit nici acum.