Am stat o seară în Bucureștiul celor care-i ajută pe românii care trăiesc în sărăcie extremă

În România nu există statistici oficiale și pertinente care să arate numărul real al oamenilor aflați în situații vulnerabile. Atât oamenii străzii, consumatorii de droguri și lucrătoarele sexuale, cât și cei care trăiesc în sărăcie extremă sau sunt victime ale abuzurilor sunt, în memoria colectivă, doar o definiție pentru „pătura de jos a societății”. Nu sunt nici măcar numere într-o raport oficial sau în baza de date de la Evidența Populației.

Sunt însă oameni pe lângă care treci în fiecare zi și pe care-i observi ocazional, când stai la coadă la patiserie sau în fața vreunui magazin. Sunt oameni care au ajuns pe străzi din cauza sistemului, pentru că li s-au luat casele la retrocedări, din cauza abuzurilor la care au fost supuși și lipsa găsirii unui ajutor real în altă parte, din cauza mai multor greșeli mici cumulate, a sărăciei extreme sau din cauza problemelor sistemice din orfelinate.

Viețile lor depind de aceeași cauză care i-a adus în situațiile vulnerabile: sistemul. În timp ce statul se ocupă să le îngreuneze traiul, câteva organizații încearcă să le redea speranța și demnitatea.

Carusel e una dintre asociațiile care le oferă oamenilor vulnerabili servicii fundamentale: de la duș, mâncare și haine până la asistență medicală și socială. A fost fondată de Marian Ursan, care în prezent e directorul executiv al asociației. L-am întrebat cum se descrie altora și-a zis simplu: activist. Pe lângă nevoile de bază, Carusel le oferă oamenilor acces la „privilegiul” de a alege și de a-și recăpăta demnitatea.

Ca să înțeleg mai bine cum pot fi ajutați oamenii aflați în situații vulnerabile și ce înseamnă, într-adevăr, să fii asistent social, am fost în vizită la Centrul Comunitar – Grivița Cișmigiu al Carusel. În aceeași zi, am mers cu ei pe teren la trei familii care trăiesc în condiții dificile. Uite câteva din lucrurile pe care le-am aflat.

La centru am întâlnit-o pe Ana, asistent social și una dintre coordonatoarele Centrului Comunitar Grivița – Cișmigiu. Inițial, a fost gândit drept un centru pentru persoanele din zona Grivița, Gara de Nord. În timp, centrul a devenit unul de zi, unde vin în jur de 150 de oameni zilnic. Aici au acces la mâncare, duș, asistență socială și medicală.

Pe lângă astea, îi ajută să-și facă acte. 

Mulți dintre cei care locuiesc pe străzi nu au buletin și, implicit, nici accesul la servicii medicale sau sociale. Eliberarea unei cărți de identitate e condiționată de un singur rând și un singur cuvânt de pe ea: domiciliu. „A treia bancă din Cișmigiu”, îți poți da seama, nu-i adresa pe care statul o acceptă în document, chiar dacă pentru mulți poate fi singura casă. 

Există o soluție intermediară, limitată în timp. Am aflat de ea de la Ana. E o carte de identitate provizorie (CIP) cu valabilitate de un an și nu impune domiciliu stabil. Dar cu așa ceva e destul de greu, dacă nu imposibil, să obții un loc de muncă sau chirie undeva. Actul ăsta care le-ar putea oferi accesul la servicii de bază e o bucată de carton, cu o poză capsată, care se deteriorează la prima burniță. Iar protejarea prin plastifiere, cum probabil știi deja, îi anulează valoarea legală.

Strânsul documentelor și xeroxurile costă bani, pe care mulți nu-i au. Așa că merg la Carusel, unde voluntarii și asistenții sociali îi ajută cu demersul birocratic.

Apoi, oamenii adună toate documentele necesare într-un plic și străbat orașul până la Evidența Populației. Câțiva dintre ei, îmi spune Ana, sunt dați afară pe motiv că sunt „boschetari”. Alții reușesc și dau o adresă reper la care ar putea fi găsiți, cum ar fi o bancă în parc, un colț de intersecție sau o scară de bloc. 

Urmează apoi așteptarea de vreo două săptămâni. În tot timpul ăsta trebuie să aștepte ca un polițist să-i găsească și să verifice dacă sunt, într-adevăr, la adresa pe care au dat-o. Asta dacă te gândești la scenariul optimist în care o autoritate chiar merge să verifice. Uneori, tot procesul poate dura până la nouă luni de zile.

Buletinul e o necesitate și atunci când decid că vor să meargă la un adăpost. În București, tipul ăsta de centre sunt împărțite pe sectoare, iar fiecare locuitor al orașului poate fi repartizat doar la adăpostul care corespunde cu sectorul din buletin. 

Cei care nu au acte sau vin din afara municipiului, ajung în cel din Pallady, adăpostul de care se ferește toată lumea. Cei care nu vor să locuiască într-un adăpost rămân pe stradă, în case care stau să cadă sau în sărăcie lucie.

E deja seară când plecăm cu mașina spre Gara de Nord — eu, Arina, Bianca și Ana. Traseul vizează două opriri și trei familii. Prima oprire e la Victoria*. Are cinci copii și reușește să plătească din ajutoare sociale chiria apartamentului în care locuiesc. Un bătrân ne abordează în fața liftului. I-au sărit în ochi gecile reflectorizante și e curios ce facem – „suntem în vizită”. Se uită pe sub ochi la produsele din mâinile noastre: deodorant, șervețele umede și detergent de haine. Fără să-l întrebe cineva ceva, zice că el n-are nevoie de deodorant.

În casa Victoriei e atât de liniște, încât n-ai crede că se ascund cinci copii în celelalte camere. Ne întâmpină și ne poftește în sufragerie. Se așează cu Ana pe salteaua pusă pe mijlocul podelei din sufragerie, iar mie și Arinei ne oferă cele două scaune de lângă perete. A avut probleme cu ploșnițele și a fost nevoită să arunce canapeaua pe care o avea de la proprietarul apartamentului. A reușit să facă rost de o saltea, dar nopțile sunt friguroase și podeaua rece.

Ne povestește una alta din viața și greutățile ei. Lui Vlad*, fiul ei, i-a fost prea rău să meargă la școală în dimineața aia. Are diabet și avea glicemia mare. Victoria ne spune că nu avea, oricum, bani pentru sandvișuri. Însă toți copiii ei merg la școală. Irina* ar vrea să urmeze Facultatea de Psihologie, îi place să citească și își dorește mai multe cărți pentru dezvoltare personală. La Carusel, dorința Irinei e deja un task la care se lucrează.

Victoria scoate dintr-un dulap kitul de dializă al lui Vlad. Nu mai are teste de glicemie și nici ace. Medicamentele sunt scumpe și rețetele nu acoperă tot. Nu are nici bani de chirie luna asta pentru că a uitat să depună actele. „Eu dacă n-am carte e mai greu cu mine.”

Se face târziu și mai avem încă două opriri de făcut. La plecare, în fața ușii, fetele îi propun să-l ducă pe Vlad la sală sau la un sport. Victoria spune că îi scade glicemia pe loc când depune efort sau e frig afară. Și-ar dori mult să meargă la box.

În 2014, pe 15 septembrie, pe strada Vulturilor din centrul Capitalei, de-a lungul trotuarelor, au fost ridicate șiruri de corturi în care se înghesuiau oameni de toate vârstele, 65 la număr. Familii întregi și-au mutat locuințele pe stradă în ziua aia, cât copiii erau la școală. Trăiau într-o fostă casă naționalizată din care au fost evacuați forțat după ce proprietarul a câștigat în instanță.

Nouă ani mai târziu, situația retrocedărilor e încă sumbră, iar statisticile cu oamenii care locuiesc în foste case naționalizate lipsesc. E și cazul mamei Victoriei, Maria*, și a familiei acesteia.

În fața unei porți înalte, peticită cu pături și lemne care ascund curtea de ochii trecătorilor, sunt două femei și câțiva copii. Una dintre ele e îmbrăcată într-un halat roz, de casă, de care stă lipit un copil. E mic, abia i-au dat dinții și se uită nedumerit la oamenii în geci reflectorizante.

O copilă cu geacă roz aleargă să ne întâmpine. Ea știe ce înseamnă hainele astea portocalii. Arina o ia de mâini și o rotește în aer de câteva ori. Fata râde și nu se mai oprește din zâmbit decât atunci când e îndemnată să numere până la zece sau să numească zilele săptămânii. Spune că nu mai știe, dar Arina o încurajează și începe timid să le zică.

În curte e Maria, mama Victoriei. E directă în conversație și reticentă cu străinii. Clădirea în care trăiește e veche, dărâmată pe jumătate și peticită de ea și concubinul ei. Au ajuns aici după ce au fost dați afară din fosta lor casă, lipită de actuala, pe locul căreia urmează să apară o grădiniță. Cei doi s-au descurcat cum au putut și au făcut din resturi de lemne și placaje o bucătărie, iar în cameră au improvizat o sobă din care iese mai mult fum decât căldură. Oamenii de la Carusel i-au adus una nouă care să nu le mai pună viața în pericol în timp ce caută să se încălzească.

Pe partea cealaltă a străzii ne așteaptă Simona* și Cristi* care locuiesc într-o fostă casă naționalizată. Echipa Carusel le dă câte o cutie de detergent pentru haine și pentru ea au și o veste importantă: fiul ei urmează să-și primească în curând noii ochelari. Organizația a ajutat-o să ajungă cu el la un consult oftalmologic. Simona are doar cuvinte de laudă la adresa medicului, s-a purtat foarte frumos cu ea și fiul său.

Povestește că fiica ei de șapte ani recită foarte frumos și reține foarte repede. Ar vrea să se facă actriță, dar nu prea vrea să citească. Simona are îndoieli dacă s-o dea sau nu la teatru, că poate n-o ajută prea mult. E de acord să încerce însă când Marian îi spune că i-ar prinde bine și ca să-i trezească pofta de lectură, că acolo va avea de învățat texte și trebuie să facă singură asta, n-o poate ajuta mama ei toată viața cu cititul.

Dincolo de nevoile de bază pe care le oferă, Carusel pune accent pe lucrurile mici, dar semnificative, ca să-i ajute pe oameni să-și păstreze integritatea. „Oamenii nu înseamnă mâncare, apă și atât.” Mai înseamnă și cultură, imagine de sine bună, independență și libertate de alegere.

La frizeria de la Centrul Comunitar Grivița – Cișmigiu, unul dintre asistenți se asigură că tunde oamenii așa cum vor ei. Cu model, zero sau oricum își doresc să se afișeze. Femeile pot merge să se vopsească, iar o fată de la Carusel le pune unghii. Asta, zic ei, e o activitate umanizantă, care-i ajută pe beneficiari să se poziționeze față de ei înșiși și societate așa cum își doresc, cum simt și cum vor să se prezinte, de fapt.

În octombrie 2022, au avut și o lansare de carte. Se numește „Versuri Polimorfe” și e scrisă de Costel Pitorac, un bărbat de 57 de ani, născut în Botoșani. L-au descoperit la Centru, unde venea să mănânce și lăsa poezii scrijelite cu pixul pe șervețele. În tinerețe, a terminat Facultatea de Drept la Universitatea din București. Acum locuiește pe străzi.

Oamenii de la Carusel i-au organizat o lansare de carte în adevăratul sens al cuvântului: cu presă și o mulțime formată din beneficiarii Centrului.

Cu o zi înainte să merg cu echipa Carusel pe teren ca să văd o altă lume din viața Bucureștiului pe care cei mai mulți o ignoră, pe gardurile Palatului Șuțu a fost urcată o expoziție foto – „În deciziile care ne privesc, avem nevoie să fim auziți!”. A fost realizată de Carusel și Centrul de Resurse pentru participare publică (CeRe). Pozele făcute de șapte oameni fără adăpost îți arată greutățile cu care se confruntă, de la încercările de a găsi un loc în care să doarmă până la demersurile de a-și recăpăta identitatea legală.

Oamenii sunt, într-adevăr, mai mult decât nevoile de bază. Dar dacă fix astea ți-ar lipsi ție, tu cum te-ai prezenta societății?

*numele au fost schimbate