De ce problemele sexuale nu se rezolvă doar cu pastile, oricât ar vrea asta unii bărbați români

Cu siguranță ai momente în care simți că tot ce-i în jur e copleșitor și nu știi care-s soluțiile corecte. Ca bărbat, dacă nu poți avea erecție, deja pare un sfârșit de lume. Dat fiind contextul modern în care ne trăim viețile de cele mai multe ori disfuncțiile erectile pornesc și de la stres, și de la impresia că încă n-ai găsit partenera perfectă.

Nu există nici soluții sută la sută corecte, cum nu există nici parteneră sau cuplu perfect. Chiar dacă sună a clișeu de carte self-help, înainte de a vorbi despre sex și viața de cuplu e important să ajungi la un echilibru cu tine. Rolurile din societate sau cuplu au evoluat în timp și vor continua s-o facă. Important e să ai mintea deschisă către nou, către provocări și către a găsi soluții, fără să te gândești la ele ca cele mai corecte sau perfecte.

În contextul ăsta am discutat la podcastul Pătratul Roșu cu Gabriela Madaras, medic primar endocrinolog și sexolog. Am pornit de la rolul bărbatului în prezent și am trecut și prin curiozitățile legate de sex, sexualitate și viața de cuplu.

Ea ne-a explicat și ce probleme îi împing pe bărbați să-și facă curaj și să treacă pragul cabinetului ei, dar și cum se raportează la o discuție cu un medic față de cea cu un psiholog.

Pătratul Roșu: În tot ceea ce spuneau bărbații care au apelat la dumneavoastră, ei menționau vreodată că au și discutat problema respectivă cu partenera? Că din cum ați expus, părea că așteptau o rezolvare din exterior, nu neapărat în cadrul cuplului.
Gabriela Madaras: Bărbații discută destul de rar cu partenerele lor, adică ei nu au flexibilitatea pe care o au femeile. Nu știu să-și împărtășească emoțiile la fel de bine. Poate și ăsta e un motiv pentru care sunt căutată mai degrabă de bărbați decât de femei. Le e mai ușor să vorbească cu o străină decât cu femeia cu care trăiesc. 

Asta e o problemă pe care am găsit-o dezbătută și-n cărți de către psihologi, că bărbații primesc o anumită educație de la părinți, de genul „nu plângem”, „suntem bărbați, avem curaj, ne batem” și „nu vorbim foarte mult despre ceea ce ne doare”. 

Femeile ar vrea foarte tare să comunice, dar bărbații nu au o deschidere în sensul ăsta. Acum nu vreau să generalizez, depinde de la caz la caz, dar există așa ca un curent pe care-l simt, ca un fel de pattern. 

Am găsit o carte foarte interesantă despre masculinitate numită „Masculinitate furată” a lui Philip Zimbardo, profesor de psihologie la Stanford. Și el vorbește despre felul în care se formează bărbații în secolul 21, despre izolarea asta în care ajung să trăiască din mai multe motive. Nu numai educația pe care o primesc, sunt și alte elemente, preferința pentru jocurile video, pentru pornografie. Sunt lucruri care-i rup cumva și de restul lumii, dar și de parteneră. Nici nu ajung să aibă o parteneră mulți bărbați, din păcate.

Am înțeles, ei caută o rezolvare-n exterior, discută defectuos cu partenera, dar cum își comunică problemele în cabinet? Apare rușinea când vorbesc despre viața lor sexuală?
Deja bărbații care ajung la sexolog au depășit stadiul ăla de rușine. Îți trebuie mult curaj dacă ești bărbat să întâlnești o femeie și să-i spui că nu mai ai erecție sau că erecția ta nu o satisface pe cea cu care trăiești. 

Îmi spun direct și foarte repede, poate și pentru că sunt medic și e scuzabil cumva să ai o boală. „Mai scuzabil” decât, poate, să mergi la un psiholog care nu are și o formare medicală, pentru că acolo, înainte să intri pe ușa lui, te gândești că „hopa, dacă-i psiholog, înseamnă că am o problemă psihică”. Așa te gândești că e o chestiune medicală, primești o pastilă și totul va merge bine. De fapt mulți bărbații nici nu continuă. 

Îmi povestesc un pic despre relația de cuplu, dar invariabil prima oră de discuție se încheie cu solicitare de medicație, deși le spun că-i ajută, dar un pic taie și spontaneitatea unei relații intime, pentru că trebuie să calculezi, să iei pastila cu o oră înainte. Îmi spun însă foarte repede să le scriu o rețetă și sunt foarte mulțumiți dacă pleacă cu ea. 

Bineînțeles că mai trec câteva săptămâni și sunt sunată: „Știți, am încercat pastila aia și merge, dar ce-o să fac, o să iau tot timpul? Că n-am decât 30 de ani și ce-o să se întâmple? E și destul de scumpă, costă cam 50 de lei. Oare n-ar mai trebui să discutăm?” Cam așa decurg lucrurile. 

Vezi ca tânăr heterosexual, până în 25 de ani, această explozie, poliamorie, explorarea fanteziilor sexuale, și ți se pare că ratezi ceva, nu neapărat că ai vrea să fii acolo. Poate fi ăsta încă un motiv de frustrare?
Da, citeam la un moment dat despre asta, că de fapt e o alegere care a existat dintotdeauna, între a avea o viață excitantă și a avea mereu ceva nou sau a alege cuplul și a fi foarte mândru de durata cuplului tău, deși în cuplul ăla nu se mai întâmplă mare lucru. Nu știu dacă e ceva nou asta.  

Nou nu e. Singura diferență e volumul foarte mare de informație. Și pe Tinder, chiar dacă tu cauți un anumit tip de om, tot vezi un volum foarte mare de imagini, de descrieri, și-atunci poți să-ți construiești un arhetip al utilizatorului de Tinder. Așa și aici, dacă vezi aceleași exemple, porniri sexuale prezentate continuu, ți s-ar părea că fie ratezi, fie te face să rămâi mai mult în cercul tău în care te desfășori.
Chiar mă gândeam că am fost să văd „Don Giovanni” la opera din Viena și-mi aminteam de câteva exemple de Don Giovanni pe care le-am întâlnit în cabinet. 

Sigur, există acest Don Giovanni cu care n-o să mă întâlnesc niciodată pentru că e foarte satisfăcut de viața pe care o duce și de obicei are o legătură cu o tulburare de personalitate narcisică. Dar există și-un Don Giovanni care la un moment dat se simte gol și de obicei e un bărbat frumos, care are mare grijă de el, mănâncă foarte sănătos, face mult sport, este îmbrăcat impecabil și care, la prima întâlnire, nu face decât să-mi povestească cât e el de grozav și să-mi spună că are amante în mai multe orașe, că și-a petrecut vacanța pe o insulă exotică și ce chefuri a făcut acolo. Că el stă la masă și că poate să discute și cu un avocat, dar și cu un medic, și cu un muncitor, că el are un orizont atât de larg.

Când mai sunt câteva minute din ora de discuție îl întrerup – e și foarte greu de întrerupt așa un om – și-l întreb: „Dacă sunteți atât de bine, de ce m-ați căutat?”. Iar el îmi zice: „Păi, aș vrea să-mi confirmați că lucrurile astea sunt bune”. E atât de interesant ce zice. E ca și cum ai spune cuiva „Așa-i că sunt fericit?”.

Dacă ai ajuns să întrebi pe cineva „Tu crezi că sunt fericit?” înseamnă că ți-ai dat seama că nu ești fericit. Și chiar am vrut să scriu pe Facebook câteva rânduri despre bărbații care au mult succes și sunt de fapt într-o mare suferință mulți dintre ei. Care au o parteneră la ușă, una-n pat și alta care tocmai îi scrie pe WhatsApp și îi propune o întâlnire. 

Din fericire, nu degeaba ni s-a dezvoltat lobul frontal și am evoluat de la acea creatură înrudită cu maimuța. Acolo, în lobul frontal, lucrurile capătă multă profunzime, acolo e și sediul personalității, acolo avem cele mai adânci gânduri. 

E foarte adevărat că o relație satisfăcătoare este una profundă, e una în care există și multă durere, în care există probleme, în care trebuie să trecem peste niște greutăți. Ce satisfacție mare avem când cuplul a ieșit dintr-o criză, de exemplu, când am găsit o soluție! Când din nou ne simțim bine cu celălalt. 

La o asemenea satisfacție nu o să ajungă un Don Giovanni care, în momentul în care apare cea mai mică problemă, sare la următoarea parteneră. Care nu caută decât plăcerea. Tot hedonismul ăsta contemporan nu duce la ceva satisfăcător.