Am mers în orașul „experimental” creat de regele Charles al III-lea

POUNDBURY, Anglia - Dacă urmărești privirea Reginei Mamă, vei descoperi că se oprește asupra barului Duchess of Cornwall, unde te așteaptă un Venison Bourguignon de 17.45 lire sau un Roasted Barramundi de 17.95 lire. Prea scump? Poate ai prefera un sandviș cu humus de 9.50 lire. Sau, dacă nu ți se par niciunele apetisante, ai noroc - există un supermarket elegant chiar peste stradă. 

Asta e geografia centrului din Poundbury, un proiect experimental din sudul Angliei care aparține de Ducatul de Cornwall, o proprietate imensă care până săptămâna trecută era deținută de Regele Charles al III-lea. O statuie imensă cu mama Reginei Elisabeta a II-a, după care a fost numită piața, este situată la unul dintre colțurile parcării enorme înconjurate de o cramă și un Waitrose, un lanț de supermarketuri de lux iubit de clasele de mijloc britanice. 

Când Consiliul Districtului West Dorset a decis să extindă orașul în anii 1980, Charles, pe atunci Prințul Țării Galilor, a devenit apărătorul său. Poundbury urma să devină un exemplu de Urbanism Nou - „n-ar trebui să fie încă un alt complex de locuințe fără suflet, cu un parc de afaceri atașat”, a spus el. 

În trenul către Poundbury, am citit că Noul Urbanism înseamnă în mod esențial planificarea orașului în jurul cartierelor unde se poate merge pe jos, dar stând în piața asta, între bar și statuie, n-aș putea spune că simt că e o zonă numai bună de plimbat pe jos, fiindcă aproape că au dat două mașini peste mine, care nu erau ghidate de semafoare sau de marcaje pe asfalt, ci doar de limitatoarele de viteză. Poate că orașul a fost gândit pentru pietoni, dar mulți dintre ei par să conducă mașini până unde vor să meargă. 

În alte părți, pavajele sunt imense și protectoare, aleile acoperite sunt întinse și par europene, departe de expansiunea urbană pe care fostul prinț o dezaproba atât de clar. Poundbury nu e ceva necunoscut dacă ai citit presa din Anglia, și îți oferă un sentiment de utopie în timp ce încerci să-ți dai seama de viziunea lui Charles. Drumurile se șerpuiesc în pentagoane în jurul piețelor - acest oraș pietonal a fost aparent inspirat de orbita lui Venus, de flori și de arta islamică. 

Aproximativ o treime din locuințele din Poundbury sunt la prețuri accesibile pentru închiriere sau proprietăți comune, iar ideea este că locuințele sociale nu se pot distinge de proprietățile private. Dar chiropracticianul, centrul de îngrijire și exerciții pentru cei peste 50 de ani sugerează în mod clar că acesta nu este un oraș pentru tineri.

Poundbury Magazine, publicată de trustul comunității locale, face reclamă la călătoriile cu mașini de lux și sfaturi de management al averii. Datele recensământului din 2011 spun că 51,4 la sută dintre rezidenți au vârstele cuprinse între 16 și 64 de ani, și că 32,9 la sută dintre ei au peste 65 de ani.

Am dat peste două localnice din satele vecine cu Poundbury, care nu au vrut să le publicăm identitățile fiindcă au considerat că ce aveau să zică era prea controversat. Orașul este la distanțe egale între ele, așa că vin ca să se plimbe, dar nu ar locui niciodată aici: „Trebuie să fii un anumit tip de persoană”, a spus una dintre femei. 

Mi-au povestit despre femeia careia i s-a reproșat că avea prea multe flori în grădina din fața casei și că sunt de părere că mulți dintre cei care cumpără proprietăți private aici sunt pensionați, entuziasmați să plece din orașe. Cred că mulți dintre muncitorii de aici nu locuiesc în Poundbury, lucru care ar explica mașinile, și în final nu ăsta a fost scopul unui oraș care trebuia să aibă pe aceeași stradă locuințe și afaceri, cât să se autosusțină oferind muncă rezidenților săi. 

Cândva, a fost o fabrică aici, au spus ele, care a oferit peste o sută de joburi, dar s-a mutat mai departe în orașul Poole. Una dintre femei m-a îndemnat destul de amenințător să „mă uit la prețurile caselor și să aflu care sunt regulile ca să locuiești aici”.

Prețurile variază, dar am văzut mai multe proprietăți la prețul de peste șapte sute de mii de lire. Un agent imobiliar local mi-a oferit o broșură de 52 de pagini despre regulile traiului și clădirile din Poundbury, din care am aflat că șemineurile nu au voie să fie „nepotrivit de robuste sau mici și îndesate”, și că multe dintre cele pe care le-am putut vedea nu sunt de fapt nici pe departe funcționale, dar sunt acolo pentru păstrarea tradiției.

Pavajul peste peluze sau gazonul artificial în grădinile din fața caselor „nu vor fi în general aprobate” și este recomandat ca ușile și ferestrele să fie reparate, mai degrabă decât înlocuite. În unele cazuri, se recomandă materiale foarte specifice, care nu sunt cel mai ieftin de întreținut sau de renovat, cum ar fi lucrările cu plumb, care nu trebuie să fie costisitoare doar pentru proprietarii privați, ci și pentru consiliul care plătește toate locuințele sociale.  

Nu poți nega că Poundbury e drăguț, dar e drăguț cum ar fi fost suburbia din Edward Scissorhands dacă ar fi fost filmat în Anglia. Este sentimental și te face să te simți ca și cum nu poți vorbi prea tare. Poundbury a fost descris ca un Disneyland feudal, dar referințele monarhice sunt puternic estompate pe lângă Piața Reginei Mamă. Majoritatea numelor de drumuri au referințe regale la caii de curse ai familiei sau la luptele Regimentului Dorset din secolul al XIX-lea, dar în afară de asta, singurele lucruri de aici care sugerează sentimente monarhice sunt un steag singuratic al Uniunii pe care l-am găsit arborat la jumătate, buchete de flori pentru Regina Elisabeta a II-a la baza statuii mamei sale și semnul de condoleanțe în față la Waitrose. 

Din broșura de 52 de pagini am aflat că panourile solare nu sunt permise dacă sunt vizibile de pe stradă și că tehnologia prietenoasă cu mediul „care implică modificări ale aspectului exterior sau potențiale neplăceri pentru alți rezidenți va necesita acordul autorității de reglementare”. Nu se potrivește cu Charles, despre care se știe că luptă împotriva schimbărilor climatice.  

Poundbury nu e terminat. Construcțiile continuă la marginea orașului, care se așteaptă să fie terminate până în 2025. În revista locală se face reclamă la noi locuințe. Dar asta nu mai este preocuparea Regelui Charles, deoarece fiul său, Prințul William, a moștenit acum Ducatul de Cornwall și Poundbury. La rândul său, ceea ce a moștenit Charles de la mama sa este vast și nu-l va costa niciun impozit de moștenire. 

Nu vezi numele lui Charles nicăieri, iar vizitatorii curioși s-ar putea să fie dezamăgiți. Unii turiști germani au făcut poze la statuia Reginei Mamă, jumătate ca să observe perioada de doliu național în Marea Britanie, dar jumătate fiindcă nu prea ai la ce să faci poze aici, în afara străzilor fără marcaje, șemineurilor false și unei viziuni incomplete.