Tipurile de clienți dubioși de care m-am lovit când lucram la un magazin de lux din București

Ești probabil unul dintre cei care atunci când trec pe lângă magazinele cu țoale de lux de pe Victoriei, în București, nu doar că nu îndrăznești să intri, dar te și întrebi, uneori, cine sunt cei care-și permit să facă shopping acolo.

Hai că ți-i prezint eu.

Întâi o să-ți spun două vorbe despre mine. După ce m-am lăsat de Teologie, m-am mutat în București și, după un internship la o revistă de modă, am început să lucrez ca asistent de styling, iar pe urmă ca stilist în toată regula. Nu m-am luat însă niciodată în serios, pentru că fashionul e pentru mine doar o altă chestie cu care te poți distra, dar pot spune că lumea asta artificială m-a prins. Sincer, nici nu vreau să scap, pentru că e shiny și-ți asigură multă băutură moca.

Problema mea e că nu știu deloc să-mi gestionez bugetul, chit că lucrez la asta de când mi-a dat maică-mea alocația pentru prima dată. După vreun an jumate de muncit pe brânci, de multe ori pe moca, am ajuns să câștig suficient din styling. Cu toate astea, nu-mi ajungeau nici de chirie, de la o lună la alta.

Ca să-ți faci o idee, la un moment dat am spart 2 500 de euro în vreo zece zile, iar la finalul lunii respective a trebuit să împrumut trei sute de lei de la colegul meu de apartament ca să-mi plătesc utilitățile. Întâmplări ca asta și o tentativă eșuată de-a emigra i-au făcut pe ai mei să mă taie de la porție, așa că am început să caut un job în retail.

Aveam nevoie de un venit stabil, care să mă constrângă cumva și să mă învețe să fiu responsabil. Sau să nu mai cer de la mama, nu știu exact ce-am vrut atunci. Zis și făcut, primul job pentru care am fost sunat a fost și primul pe care l-am acceptat, și iată-mă într-o zi de octombrie, trezit mult prea devreme, încorsetat, anxios și vag dezgustat de poziția în care mă aflam, într-unul dintre magazinele despre care îți spuneam mai sus. Acolo urma să cunosc consumatorul român de lux, clientul. Iar clientul, grație diversității umane, se poate împărți în mai multe categorii, după cum urmează.

După „bună ziua, pot să vă ajut, uitați ce am primit”, îți spune plictisit și afectat că are de toate acasă, și de asta, și de aia, fix bluza aia, fix sacou ca ăla de-l ții tu în mână, fix geantă din piele cu textura pe care i-o lauzi tu. Are, că și-a luat de la New York, de la Paris și de la Londra, dar, Doamne, nu le poartă, și ar vrea să se oprească din cumpărat haine.

Cum stă treaba de fapt: Vine mereu cu aceleași haine ușor uzate, probabil a avut vreun job interesant la un moment dat sau a dat un tun și-a trăit pe picior mare câțiva ani. După a sărăcit și nu știe cum să mai lungească pelteaua aparențelor pe bulevard. De obicei intră în magazin cu vreun prieten, care să-ți confirme că, da, i se rup barele dressingului de câte are. La un moment dat se va orienta pedant către colțul de reduceri și o să-ți pierzi ziua cu el acolo. Cel mai probabil nu va cumpăra nimic, dar va fi văzut de cunoscuți că iese de unde trebuie, că și-a păstrat obiceiurile și statutul.

Pe ăsta îl miroși după cât de tare evită vânzătorii noi. Are unul favorit, care-i știe măsurile și cazierul, și cam trebuie să-ți faci de treabă până pleacă. Plătește doar cash, nu ia bonul și vrea o sacoșă nebranduită. Eventual o să trebuiască să te duci să-i iei un pachet de țigări sau să-i muți mașina cât își alege el haine. Sau, cum am pățit, să te pună să mergi la o casă de schimb valutar să-i schimbi trei mii de euro. Și ăsta întreabă de reduceri, stai liniștit.

Se îmbracă din banii tăi. Ai tăi și ai multora. Nu prea ai cum să nu faci apoplexie când îl vezi, țanțoș, într-un costum de două mii de euro, pentru că îți cam poți imagina în ce condiții și l-a permis. Partea bună e că de cele mai multe nu-l vezi, pentru că trimite șoferul sau vreo secretară, cu indicații precise. În magazin se vorbește doar în șoaptă despre ce și-a mai luat. Și ăsta plătește tot cash.

Nu are o ocupație precisă, e mereu cochetă și îi place vorbăria. Și complimentele. Îți ia cam două ore din viață și-ți probează juma’ de magazin. Trebuie s-o ajuți să-și închidă rochia și s-o-ncalți cu gesturi tandre. E foarte pisicoasă, dar nu te lăsa păcălit, pentru că o să-ți stoarcă și ultimul strop de energie. Își ia trei chestii, dar parcă i-ai da tu ceva de la tine, din salariul tău cât bluza pe care și-a cumpărat-o, ca să te lase în pace. Faza e că vine des. Mai des decât domnul.

Deși ar avea nevoie. Dar dacă tot ești tu acolo, nu mai bine îți povestește ție problemele lui? Toate? La un loc? Că oricum știe că n-ai unde să fugi. Și dacă mai e și magazinul gol, te-a prins, nu ai nicio scuză ca să pleci de lângă el. Așa afli de soția care l-a părăsit pentru un coleg de-ai lui, mai tânăr, de problemele cu mâncatul compulsiv și lipsa de motivație. Totul doar ca să vinzi un amărât de trening de două sute de euro, pentru care oricum nu pupi comision, că nu s-a atins targetul.

Aici e vorba despre dad jokes la care trebuie să râzi, cu voie și fără de voie, și despre vreo strofă dezlănțuită nu știu de unde, în auzul celorlalți clienți și al staff-ului. E om de scenă, așa că de cele mai multe ori uită că scena e un loc și nu un lifestyle. Vrea reduceri pe ochi frumoși și valori tradiționale și e un pic stingher când vine vorba de alte haine decât cele care compun portul popular, însă încearcă să mascheze asta. Probabil va alege negru, pentru că „merge la orice”. Și-ți va cânta. Din nou.

Nu știi cine e și nici nu te interesează. Se învârte singur prin magazin, e ușor mahmur și tot dă pe gât dintr-o sticlă de suc acidulat. Alege ceva în grabă și te roagă să-i împachetezi „de cadou”. Probabil nu o să-l mai vezi a doua oară.

N-o să menționez naționalitatea aici, pentru că poate deveni un subiect sensibil. Noi, însă, îi mirosim de la o poștă, uneori la propriu, pentru că nu se sfiesc să vină la cumpărături în șlapii de unică folosință de la hotel. Replica de salut pe care n-o s-o uit niciodată a fost asta: „Me no English, where sales?”. Conversația verbală s-a sfârșit acolo și a fost înlocuită de un lung șir de gestică și mimică. Problema e că umblă în grupuri, vor să probeze tot și ai o grămadă de împăturit după ce pleacă.

Te-a văzut pe o aplicație de dating care arată și distanța la care se află de tine și a bătut la pas toată Calea Victoriei până te-a găsit. O să-și ia un tricou sau niște chiloți - ăia-s cei mai ieftini, nu fără să forțeze o conversație cu tine. După ce pleacă o să-ți scrie și n-o să mai scapi de el, pentru că, well, e client și nu prea-ți vine să-i dai block. Eventual te găsește și pe Instagram și-o să rămână printre cei mai fideli followeri ai tăi mult timp de-aici înainte.

Îți aruncă un salut distant și-un rânjet stângaci pentru situația stânjenitoare în care se află, că abia ce se pregătea să intre în magazin și a primit un apel important. Ciudat e că iese imediat ce-și termină conversația. Da, pe stradă e zgomot, pot să înțeleg. Aș aprecia dacă nu s-ar mai preface interesat de produse, că abia ce venise rândul meu să iau caloriferul electric în brațe. Probleme cu centrala, ce să faci.

E grăbit și nu știe cât poartă. Și te invită să te uiți. La început te faci că nu pricepi, mai ales că vorbește doar rusă, dar indicațiile din gesturile precise nu te lasă să scapi. Iar tu te uiți, că e o zi în care nu ai încasat nimic, și vrei să-ți iei salariul și luna asta, nu?

E chill și, în sfârșit, ai și tu un client cu care te simți mai în largul tău. Asta până se apucă să-ți povestească de vacanța lui în Mykonos și noaptea de pomină de la Scorpios, conchizând întrebându-te „Dar de fapt tu știi locul, nu? Bănuiesc că ai fost”. Sigur, bro, eu dețin brandul ăsta. Doar m-am deghizat în vânzător, e o iluzie, mă cred în poveștile cu tâlc ale bunică-mii.

Nu are. Am întrebat managerii.

E amuzantă, cochetă, mai plină de viață ca tine, și-ți aduce prăjituri de fiecare dată. Habar n-ai cine e și nici ea nu dă din casă, eventual se prezintă cu un nume de alint și așa o să-ți rămână în memorie. Își ia haine mișto, dar, desigur, nu înainte să rostească cuvântul reducere, că „hai, mă, puiule, doar io-s clienta voastră fidelă, ce dracu’”. Iar tu percutezi și-i faci pe plac, numai de dragul ei. După ce pleacă, te gândești dacă ai vreo șansă să ajungi și tu ca ea, la bătrânețe, după care-ți verifici statul de plată și-ți dai răspunsul. Măcar prăjiturile de la ea sunt bune, că le cumpără de la cofetăria aia în care n-ai intrat niciodată.

Ideea cu care aș vrea să rămâi e asta: mai multe haine ți-ai luat tu din magazinele de mass-market, la preț întreg, decât oamenii care-și cumpără chestii doar de pe bulevard. În România, minunata lume a clienților de lux e la fel ca tot ce sclipeste pe pământ: înșelătoare și iluzorie. Q.E.D., că tot am făcut latină în seminar.