După doi ani în România, Uber Eats a decis că-și va închide operațiunile pe opt piețe, printre care și cea autohtonă, din data de 3 iunie pentru că „aceste piețe nu ofereau o cale clară ca Uber să devină pincipalul sau al doilea livrator online de mâncare pe plan local”, conform declarației unui oficial al companiei pentru Reuters.
Mesajul primit pe e-mail și-n aplicație pe 4 mai, în care Uber Eats România ne-a anunțat pe toți, atât livratori, cât și administratori de flote, că fix o lună mai are de trăit, a fost ca faimosul telefon de la țară: „Vino repede că mătușa trage să moară, vino să-i ții o lumânare și eventual poate îți lasă și ție ceva”. Uber Eats România a lăsat deja câte ceva tuturor livratorilor, o compensație unică de „la revedere” pe care nimeni nu înțelege cum a calculat-o: unii au primit până la patru mii de lei, alții undeva la 20 de lei.
Videos by VICE
Dacă tot ne aflăm la căpătâiul său, se cuvine să-i pregătim și un elogiu funebru, mai ales cei care am și avut ocazia să-l cunoaștem îndeaproape.
O mie de curse cu Uber Eats
Livrez mâncare cu bicicleta prin Uber Eats din august 2019. În opt luni am adunat aproape o mie de curse, șapte sute anul trecut și ceva mai puțin de trei sute, anul ăsta. În cele trei săptămâni de când m-am întors pe Uber, după ce 15 zile am stat în casă bolnav, am reușit să mai primesc fix 16 curse, din care am obținut fabulosul câștig brut de două sute de lei. Așa că e-mail-ul prin care am fost anunțat că Uber Eats își va închide operațiunile din România (precum și din Cehia, Egipt, Honduras, Arabia Saudită, Ucraina, Uruguay și Emiratele Arabe Unite) a căzut pe mine mai puțin ca un trăsnet și mai mult ca ultima lopată de pământ pe sicriul unei platforme de livrări care, din ianuarie, de fiecare dată când credeam că m-a dezamăgit cum nu se poate mai rău, ținea să-mi demonstreze că totuși se putea.
Dar lucrurile n-au fost mereu rele pe Uber Eats România, dimpotrivă, până-n ianuarie 2020 a fost the place to be în lumea livratorilor de mâncare, cu program flexibil, fără nevoia să manevrezi numerar și cu câștiguri foarte bune.
Cea mai mare șpagă: 20 de lei
Lumea se așteaptă să intre multă șpagă (sau tips, ca să folosesc un termen mai elegant) când livrezi mâncare, însă în realitate intră rar și puțin, dincolo de excepții memorabile. De exemplu, un coleg a primit 75 de lei și 50 de bani la o cursă care costa undeva sub 13 lei în aplicație. Pe grup noi am speculat că poate clientul a greșit, iar alt coleg i-a sugerat să își închidă repede contul, până nu vine clientul să-i ceară banii înapoi.
Eu însă n-am fost așa de norocos, iar cei 20 de lei pe care i-am primit în noiembrie au fost de la o clientă care m-a trimis inițial la o adresă greșită, dar la destinația reală, după vreo opt kilometri, mi-a pus 20 de lei în mână și a zis mulțumesc. Era să mă mănânce un câine pe drum, dar am apreciat. Despre cum m-a furat Uber la tariful pe traseul ales, într-un viitor text care nu va fi apreciat deloc de companie. Dar cui îi mai pasă?
Cea mai mică șpagă: un leu și 50 de bani în monede
Se propune uneori această dilemă: este mai bine să dai sau să nu mai dai deloc o șpagă extrem de mică? Este discutabil și poate că ține și de valoarea cursei sau măcar de valoarea comenzii. Adică, la o comandă de valoare mică și eventual la promoție cam orice livrator va intui că acel client chiar a făcut un efort financiar să-i lase 50 de bani în aplicație (cât a fost cea mai mică sumă pe care eu am primit-o ca tips), însă în alte cazuri lucrurile ar putea fi înțelese diferit.
De exemplu, am avut un client prin ianuarie, undeva în Titan, care mi-a dat un leu cincizeci în o monedă de 50 de bani și zece monede de 10 bani. Am tot încercat să-i spun elegant că nu e nevoie, însă omul a insistat până i-am luat să-mi zornăie în buzunare tot restul programului. Problema nu era valoarea, că mai primisem șpăgi de un leu, însă în monede n-aș spune că-i varianta cea mai bună de tips.
Cea mai dificilă comandă: Șase kilograme de ciorbă la plastic și încă trei feluri de mâncare
Cândva prin martie, în vremea carantinei, mă retrăgeam spre casă, când intră comandă de la Maher, faimos pentru comenzile foarte voluminoase pe care le trimite de regulă. După clasica așteptare de un sfert de oră acolo, mă trezesc cu o masă plină de casolete cu ciorbă la jumătate de kilogram, 12 bucăți legate în trei pungi. În timp ce mă chinuiam să le așez cât de cât, mai apar și trei platouri mari cu frigărui și nu mai știu ce. Colega de acolo mă întreabă dacă nu mai bine le duc la mașină că „n-au cum să-mi încapă toate astea în geantă”. „Care mașină că sunt cu bicicleta?” „Înțeleg.” „Dar n-aveți și voi o limită la comenzi, cum ar veni, să încapă într-o geantă, de exemplu?” „Nu.”
Bravo. Așa că le-am așezat cum am putut mai bine și hai la drum tocmai până după Piața Domenii (vreo șase kilometri) cu toată ciorba asta. Nici acum nu am idee cum s-a făcut că am ajuns la client fără să se verse nimic. Așa surprins am fost și eu că i-am și zis doamnei căreia îi tot descărcam feluri de mâncare, de a trebuit să facă cinci drumuri cu ele, că nu s-a mai văzut așa minune. S-a minunat și ea de comanda imensă pe care soțul ei o dăduse, iar pe seară am văzut că mi-a și lăsat zece lei șpagă în aplicație.
Cea mai inutilă comandă: Patru sticle calde de Borsec din Primăverii la un cămin în Grozăvești
Nu judec prea des oamenii, dar uneori rămân stupefiat de alegerile lor. Tot undeva prin debutul lui martie, a fost prima mea comandă de la City Grill Primăverii. Până și tipa de la casă a remarcat că poate restaurantul lor nu mai e de fițe, ci s-a transformat în Mega Image și nu știe ea. Comanda era de fix patru sticle de Borsec la 0,75 litri, calde, din depozit. De curiozitate m-am și uitat pe bon, pe care scria 58,90 de lei. La asta s-a mai adăugat tariful Uber pentru o comandă de șase kilometri, cu dinamicul măricel de Primăverii, încă vreo 30 și ceva de lei.
Pe tânărul care-mi părea de anul întâi, cam o sută de lei l-a costat treaba asta, în condițiile în care avea un Carrefour peste drum de el. Dar poate apa minerală de Primăverii are alt gust. Și mai zice lumea că studenții de la caminele din Grozăvești nu au bani. Din fericire, nu mi-a lăsat niciun fel de șpagă.
Cel mai lung timp de preparare: „Juma de oră durează. Poți să bei o cola”
Eram oricum aproape de Izvorul Rece când mi-a intrat comanda de la Sushi Time. Nu-i deloc un local rău, însă în acea seară de februarie a fost o excepție. Am ajuns în doar câteva minute, așa că mă așteptam să nu fie încă gata comanda. Ca de regulă, îi salut pe băieți și întreb dacă e gata, unul era la bar, iar cel care-mi răspunde stătea tolănit pe un scaun în uniformă de chelner.
– Nu e gata, mai durează.
– Ok, aveți idee cam cât?
– O juma de oră durează.
– Juma de oră?
– Ai o problemă?
– N-am o problemă. Deci ziceți că am timp să fumez o țigară afară și mă întorc mai încolo?
– Poți să fumezi un pachet. Nu vrei să bei și o cola?
– Beau, o dai din partea casei?
– Auzi la el, mă? (către celălalt) Dacă vrei, să cumperi și o bei.
Ca să nu o mai lungesc, comanda a fost gata după exact 46 de minute pe ceas de când am ieșit eu la țigară.
Cel mai dubios local: De departe JADE STICKS CHINEZEASCĂ
Eram în primele mele zile pe Uber, îmi amintesc exact, pe 19 august. Ajunsesem undeva, unde Ferentariul se termină în câmp, pe strada Cristea Ionescu și încercam să găsesc ceea ce-n aplicație se numea „JADE STICKS CHINEZEASCĂ”, fără succes pentru că nu vedeam niciun local. În cele din urmă am văzut un Glovo care intra într-o curte cu gard de tablă lucioasă. Mă duc și eu. Înăuntru era un aplecător cu ușă de termopan, de cam zece metri pătrați, care avea pe peretele opus un geam cum au covrigăriile, dincolo de care se afla „bucătăria”. Trei burtoși veseli de categorie supergrea cu tatuaje bătute dubios erau manageri sau ceva:
– Bună ziua. Comanda este gata?
– Na. Mai ai de stat. Stai și cu băiatul ăla.
– Poți să afli cât mai durează? Adică eu pot aștepta, până la urmă, dar să ne gândim la client, i-o fi și lui foame.
– Adică, mă iei la mișto sau cum?
– Dragul meu, întrebi sau nu?
– Bagă capul pe geamul din spate: Auzi! Băăăă! Bă, n-auzi!
– Ce vrei, bă?
– Cât mai e comanda la Ubăru ăsta?
– Care comandă?
– (Spre mine) Care comandă, boss?
– Tăiței cu pui, patroane.
– Auzi, bă. E tăițeii.
– Zi și tu un sfert de oră!
– Un sfert de oră, boss!
– Mult.
– Ce să faci?
– Prea mult. Eu la Uber trebuie să aștept cinci minute, șapte maximum. Peste, trebuie să anulez comanda. Putem să ne încadrăm?
– Eu n-am auzit treaba asta la Uber.
– Auzi acum de la mine.
– (Iar zbiară la bucătar) Ăsta vrea mai repede!
– … în gură pe el și pe mă-sa!
– Zice că nu, trebuie să stai un sfert de oră.
– Cum vrei, mă obligi să anulez comanda.
– Dar ce, bă! Mori dacă aștepți?
– O zi bună!
Ies în și mai multe înjurături, la limită să mă linșeze.
Cea mai lungă cursă: Vitan-Victoriei-Camil Ressu, 5 kilometri văzuți de Uber, 13 în realitate
Am avut și curse de aproape zece kilometri pe duble – o cursă în care livrezi două comenzi, la adrese diferite. Însă cea mai lungă cursă nu a fost o dublă, ci una de la King Rolls Vitan, undeva pe Calea Victoriei, la cinci kilometri. Adresă clară, completă, totul bine. Doar că la adresă, femeia care-mi răspunde la interfon nu înțelege ce vreau de la ea, iar în aplicație e trecut un bărbat la adresa ei. Cer scuze și sun clientul.
Clientul mă întreabă ce caut pe Victoriei, când el este pe Camil Ressu. Îi explic să verifice ce adresă a dat în aplicație, dar se face că nu înțelege și îmi spune să îi aduc comanda imediat, că o anulează. Adresa lui era cu vreo trei kilometri mai departe de localul de unde pornisem, adică la vreo opt kilometri de unde ajunsesem, așa că am pedalat cât am putut prin centrul aglomerat și cumva în 23 de minute eram la el.
Îmi amintesc că era un meci de fotbal la ora aia, anul trecut, în perioada mea romantică pe Uber, când mă călăuzea duhul dreptății și voiam neapărat să lămuresc cu omul ce s-a întâmplat cu adresa. Surpriză, omul nici nu a avut să-mi deschidă ușa, a trimis-o pe soție, iar el cred că se uita la meci, pentru că se auzea comentariul din hol. Treaba asta m-a enervat așa de tare, încât i-am povestit soției mica încurcătură cu adresa completă a femeii la care ajunsesem. De ce soțul ei avea în aplicație adresa unei femei din altă parte a orașului a rămas între ei doi să lămurească.
Desigur, nu am primit nicio șpagă, iar asistența Uber mi-a răspuns că nu e nevoie de recalculare, cursa a fost de cinci kilometri, deși eu făcusem în realitate peste 13 kilometri.
Cea mai mistică experiență: Prăjiturela
De două zile mulți livratori primeau comenzi de la apartamentul opt al unui bloc pe Paharnicul Turtea, în ceea ce eu numesc orășelul secret al Bucureștiului, o zonă locuită în mijlocul sectorului 2, înconjurată de câmpuri și uzine părăsite. Ei bine, era un soi de ofertă la acel apartament dubios (că sigur nu era un restaurant).
Am ajuns și eu într-o noapte de februarie și am urcat în lift cu alți doi colegi. Nu doar că mirosea a iarbă în lift, dar fumul încă era acolo. Ajunși la apartament, două fete suspect de vesele, din spatele unei uși deschise doar pe jumătate, într-o cameră în care tot jucau stroboscoape și globuri de discotecă, ne dau câte o pungă de om și închid ușa, fără măcar să ne întrebe cine ce comandă are. Când să verificăm, descoperim că toți trei aveam de livrat același produs, „Tartă piersici lapte condensat 750 de grame”. Ulterior am aflat că și ceilalți colegi de la firmă care luaseră comenzi de aici tot același produs au livrat.
Nici până acum n-am înțeles. Cei cărora le-am mai povestit au speculat că ar fi ceva legat de particula „prăji” și că tartele alea ar fi putut fi altceva. Eu cred că erau doar niște prăjituri formidabile, pe care toată lumea din București le-a vrut în acele zile.
Cea mai comandată mâncare: Surpriză, surpriză! Șaorma!
În topul produselor pe categorii, două se remarcă de departe: pizza și șaorma. Pe măsură ce de la începutul anului mi-au tot scăzut cursele, proporția acestor două produse în livrări a crescut din ce în ce mai mult, iar acum cel puțin una din două livrări este ori pizza, ori șaorma.
Sigur, era intuitiv, în condițiile în care pe starea de urgență s-au închis cam toate restaurantele de la care livram mâncăruri diverse înainte, iar cele rămase au oricum posibilitatea de a prepara mai puține mâncăruri gătite la oră decât o pizzerie sau o șaormerie.
În mod nemijlocit pot confirma că Dristor Kebap sau Mecca șaormelor românești se impune ca brandul cel mai livrat pe Uber de când cu carantina.
Cea mai târzie comandă: Uitasem că am aplicația deschisă
Zilele trecute, după ce așteptasem de la șapte seara să mai intre o comandă, pe la nouă m-am retras acasă. Rar mai pâlpâie comenzi în ultimele săptămâni pentru bicicliști. Uber a decis din martie și mai ales din aprilie să păstreze curse pentru a conserva câștigurile celor pe mașini, iar cei pe două roți sunt lăsați să stea cu orele în fața localului cu comanda pregătită deja în așteptare, fără să li se atribuie lor, ci așteptând un livrator pe patru roți.
În contextul ăsta, am uitat că aveam aplicația deschisă și m-a uimit să o aud bipăind, în timp ce mâncam în bucătăria mea. Ocazia de a prinde o cursă nu se ratează zilele astea, fie și la 23.30. Mă echipez repede, ajung în trei minute la Ribs, care e chiar la mine în intersecție și apoi la client, care întâmplător era într-un bloc din apropierea locuinței mele. Niciun kilometru n-am pedalat cu totul. Omul mi-a mulțumit că i-am livrat la o oră așa târzie și mi-a lăsat și zece lei în aplicație.
Cea mai cea livrare cap-coadă: Ia și tu să bei o bere! (Mi-a dat doi lei)
Era trecut de zece noaptea, mă retrăgeam spre acasă, prin februarie. Mă trezesc cu comandă de la Shaormeria Titan, nici nu știam că există așa ceva. Odată ajuns acolo, constat că era de fapt o construcție exclusiv din termopane răsărită în peretele unui soi de complex comunist care acum adăpostește mai multe case de pariuri și un Mega. Băiatul de acolo a fost de fapt simpatic, mi-a cerut frățește să bag un stick în marea boxă portabilă dinăuntru, ca să dea drumul la muzică. Era supărat că-i intrase comandă așa târziu, programul lui se terminase la zece și nu putea să plece acasă.
Începe una de jale a lui Salam, abia îmi mai aud gândurile. Cât aștept comanda, băiatul băga două pizza la cutie pentru un client care se tot străduia să-i explice că ar vrea și sos dulce, dacă se poate. Nu îl auzea, poate din cauza manelei la maximum, dar a înțeles după ce i-a luat banii că omul încerca să-i transmită un mesaj.
– Ce vrei, mă?
– Un pic de sos dulce pe pizze, te rog.
– Pfoa. Păi acuma, după ce ți le-am împachetat, te-ai trezit și tu?
– Nu, am încercat să-ți spun, dar nu mă auzeai. Te rog, dacă se poate.
– Bine.
Așa că îi desface o pizza și-n cea mai mare scârbă îi trântește un polonic de sos de sare și pe geam. O închide repede și-i pune cele două pizza în brațe clientului. Omul tot mai gesticulează.
– Acuma ce mai vrei?
– Păi și pe cealaltă, dacă se poate.
Băiatul se uită la sărmanul client într-un mod așa de gingaș că omul își înghite cuvintele, zice mulțumesc și pleacă. Rămași doar eu și el, mă-ntreabă dacă am mai văzut așa mare fraier, „ca cheliosu ălă, să-l…”. Îi confirm că n-am mai văzut.
Ei bine, odată ce m-am pus în mișcare spre client, la vreo cinci sute de metri de la șaormerie, acesta mă sună și mă roagă să mă întorc să-i pună băiatu’ și niște sos de usturoi. „Hai, frate, te rog frumos. O să te cinstesc”. Cedez. Mă întorc cu sufletul îndoit.
Din moment ce se poate intui cum a decurs întâlnirea de gradul trei cu băiatul meu cel liniștit de la șaormerie, voi pomeni doar ce am putut constata eu însumi că-mi scăpase în primă fază, faptul că a trebuit să DESFACĂ șaormele cu mâna ca să le pună sos de usturoi înăuntru și apoi să le strângă la loc și nici nu mai zic ce au îndurat „morții lor de nesimțiți”, posibil doar ai clientului, probabil și ai mei. Cel puțin destinația nu părea prea departe, vreo trei kilometri, undeva la intersecția Rebreanu cu 1 Decembrie. Mă apuc să caut blocul, dar văd că nu are niciun fel de date. Sun omul, îi cer scuze că îl deranjez.
– Nu îmi apare adresa. Este aici în intersecție?
– Aa, nu sunt acolo, sunt mai departe. Pe la Secția 13.
– Păi, dați-mi adresa, vă rog, și vă găsesc.
– Păi, nu știu exact adresa, dar vino încoace că mă uit eu de la geam când ajungi.
Ce să mai răspund la asta? Închid și merg spre Secția 13, mă opresc lângă Poliție și sun din nou.
– Să știi că nu te văd, trebuie să mai mergi.
– Păi încotro, că nu am adresa? Înainte? Înapoi?
– Te văd pe harta. Cred că înainte de unde ești.
– Credeți?
După mai multe astfel de dialoguri am mers pe trotuar cu telefonul deschis restul de drum, tocmai până la Piața Trapez, unde clientul trăia în realitate. Îmi zice să îl scuz că nu știe adresa exactă unde stă.
„Uite, ți-am zis că te cinstesc. Ia aici să BEI și tu o bere!”
Mi-a dat 2 lei. Încă încerc să înțeleg unde puteam să beau o bere la 2 lei.
Finalul pomelnicului
Cam asta ar fi povestea mea cu Uber Eats, momentele prin care-l pot descrie acum, înainte de sfârșitul său. Pe partea financiară nu mă ajută deloc că rămân fără sursa mea de venit în climatul ăsta economic sumbru, iar șansele să mai pot lucra în livrări cu bicicleta sunt practic nule. La Glovo, de exemplu, s-au închis demult înscrierile și cinci mii de persoane sunt deja pe lista de așteptare pentru a fi activați.
Cei care livrează pe mașini s-ar putea să găsească locuri la platforma de livrat mâncare pe care Bolt se pregătește să o deschidă, dar pe bicicliști nu îi mai vrea nimeni acum, când ai șoferi câți vrei la dispoziție.
Așa că aici se termină pentru mine acest drum alături de Uber Eats. Dincolo de toate relele din ultima vreme, pentru mine a fost o plăcere și m-am distrat o grămadă. De asemenea, am slăbit vreo cinci kilograme din august până acum.
La revedere, Uber Eats!
Editor: Iulia Roșu
