Mihnea scrie în VICE proză documentară despre Capitală. Are deja la activ un volum despre Bucureștiul anilor 90 și 2000, cartea Expres (Curtea Veche, 2019), pe care o găsești în toate librăriile din țară și pe site-ul editurii. Urmărește-l în rubrica #dinbucurești, de două ori pe lună.
10 octombrie 1995
Am crescut într-o lume în care femeile erau bătute sau violate zilnic. Se întâmpla sub ochii noștri, am văzut zeci de astfel de cazuri. Poate că unele dintre ele au fost și omorâte. Sau ar fi putut fi. Nu conta, în perioada aia se putea întâmpla orice. Pentru oamenii din Văcărești bătăile, violurile și prostituția erau cam totuna. Nimănui nu-i păsa, nimeni nu a intervenit vreodată într-o perioadă care a durat peste zece ani.
Videos by VICE
Casa bunicilor și a părinților mei din vechiul Văcărești, cel de dinainte de 1980, a fost demolată în primul val al planului de modernizare a cartierului, în vara anului 1982, cu trei luni înainte să mă nasc eu. Locuiau la numărul 400, unde astăzi este stația de autobuz Costache Stamate, cu patru blocuri turn, blocuri „speciale”, construcții comuniste postmoderne, despărțite de două alei care leagă Calea Văcărești de intrarea în parcul Lumea Copiilor. Planul de modernizare a tronsonului Calea Văcărești 296 (școala 100, intersecția cu Bulevardul Tineretului – atunci Pionierilor – și șoseaua Mihai Bravu) – Big Berceni (intersecția cu șoseaua Olteniței) a început în 1982 și s-a terminat în 1988. Casa alor mei a fost demolată la începutul lucrărilor.
Zona arăta cu totul altfel față de cum o știm acum, erau case de-o parte și de cealaltă, la numerele impare erau la fel de multe clădiri ca la cele pare, unde sunt acum blocurile comuniste. La numerele impare erau mai multe străzi: Povestei, Luncei Văcărești, Luncei, Ineluș, Șezătoarei, Spițerului, Zarzavagiilor etc. și desigur mânăstirea/închisoarea Văcărești. Casele erau locuite de meșteșugari, fierari, pantofari, pielari etc. și, pentru că era o zonă cu pânza freatică ridicată și terenuri inundate, oamenii cultivau legume și fructe pitice, căpșuni, varză, iar alții erau florari. Toată zona unde astăzi este delta Văcărești și turnurile Asmita era o a doua jumătate de cartier care a fost demolată și care nu a mai revenit niciodată oamenilor, cu excepția celor care locuiesc în blocurile înalte de pe marginea deltei. Unde astăzi este podul peste Dâmbovița de la Mihai Bravu întorcea tramvaiul nr. 1 și lângă era întreprinderea Sin unde se producea clei de oase din rămășițele de la abatorul Văcărești. Această bucată a fost demolată în perioada 1986-1987, iar mânăstirea în 1988.
Ne-am mutat pe strada Baladei, într-un bloc la etajul 7. Unii prieteni de familie, însă, au fost demolați câțiva ani mai târziu, mergeam la ei în vizită, mai ales la Miki Deac, cel mai bun prieten din copilărie al lui taică-miu, care avea casa undeva vizavi de Costache Stamate și la care ne duceam des în anii ’80 pentru că era băgat bine în industria video din anii ăia și puteam vedea la el cele mai noi apariții din țară.
Vizitele astea au durat câțiva ani, până când în 1988 a început planul de construire a lacului de acumulare și a stadionului olimpic și totul a fost demolat. În același an, o parte dintre blocurile noi construite pe bucata Văcărești 296 – Big Berceni a fost gata și s-au mutat primele familii, printre care și noi, chiar în intersecția Mihai Bravu cu Calea Văcărești, cu balconul de la camera părinților mei cu vedere la marele șantier de la lacul de acumulare. După demolări, resturile de pământ excavat s-au ridicat de jur-împrejurul suprafeței în care ar fi trebuit să fie lacul, și s-au creat niște dealuri artificiale care au fost, ulterior, taluzate cu margini din beton, s-au făcut două pontoane și o canalizare și așa au prins lucrările Revoluția din 1989. S-a spus că lacul ar fi fost umplut cu apă o singură dată. E posibil, însă nu îmi amintesc acest eveniment.
După căderea comunismului, șantierul a fost abandonat. Camioane pline cu materiale de construcții au părăsit șantierul și nu au mai revenit vreodată. Toată vegetația fusese stârpită, tot câmpul dintre Calea Văcărești și până la marginea lacului, unde acum este complexul Asmita, fusese tocit de utilajele grele și se transformase în praf. Un praf care în vara anului 1989 ajungea până la Palatul Pionierilor (actual Copiilor) și Polivalentă, peste parcul nou amenajat între fosta stradă Piscului și Calea Văcărești care nu a avut un nume până în anii 2000 și care a fost denumit de primarul Piedone, după intervenții masive în amenajarea parcului, „Lumea Copiilor”. Ca și celelalte șantiere prinse de Revoluție, și acesta s-a oprit brusc până în primăvara lui 1990. Oamenilor din zonă le-a convenit pentru că nu mai erau zgomote și nu mai era praf de la șantier, chit că asta însemna că unele blocuri au rămas neterminate, iar lacul de peste drum, o tentativă de construcție megalomanică care avea să sfârșească, un timp, ca un câmp.
Părinții noștri își închipuiau atunci că se va construi un nou capitalism, care nu va avea nicio legătură cu perioada de dinainte de 1989, care va funcționa după alte reguli și că, în general, va fi o lume paralelă în care cu toții vom trăi bine în interiorul lumii lăsate moștenire de regimul comunist. Nici măcar o utopie, mai curând o psihoză colectivă naivă greu de descifrat astăzi chiar și de cei care au trăit vremurile alea. Noi, copiii, ne bucuram de șantierele părăsite pentru că le transformam în locuri de joacă. S-a întâmplat cu blocul vecin de la Calea Văcărești nr. 308 care, până prin 1994, a fost loc de leapșa, fața (v-ați ascunselea) și sărituri de la etaje în mormanul de nisip din spatele blocului. Nu aveam un cartier, mai curând două șiruri de blocuri, la Văcărești cele mai înalte și la strada Pridvorului cele cu patru etaje, iar în spate parcul.
Ne jucam în parc și între blocuri. Șantierul abandonat de la lacul Văcărești nu ne-a atras, traversam foarte rar. Tramvaiul 1 a continuat să circule în Văcărești și după Revoluție, pe traseul Romprim – Banu Manta, azi modificat. Până în vara lui 1990, pe bucata dintre podul de la Mihai Bravu și cel de la Vitan Bârzești (Moara de pîine) a început să se organizeze, în fiecare duminică, târg. Se vindea orice, nu era vreo regulă. Oricine avea ceva de vândut, venea cu obiectul respectiv la târg. Dinamica era diferită față de cea de azi de la târgul Vitan sau Valea Cascadelor sau altele de prin țară. La momentul acela târgul nu era un loc unde se căutau diferite comori vintage, deși erau anticari și atunci, marfa lor nu era țintă principală. Dimpotrivă, motricitatea era pe nou. Cele mai noi lucruri care țineau de tehnologie, auto, electronice și orice altceva apărea, atunci, prima dată în târg, apoi în magazine. Ulterior s-au deschis magazine precum București-Berlin sau Gepa, după 1989 masele de oameni care și-au cumpărat pentru prima dată televizoare color, video, casetofoane, aparate de fotografiat noi și altele, și le-au luat din târg, pentru că doar aici se găseau. Din târgul vechi, de pe chei, dintre cele două poduri, mi-am cumpărat walkman, casetofon rusesc, calculator HC90 și diferite copii de video games după ATARI, bicicletă, carioci, ghiozdan din fâș, treninguri, casete audio și casete cu jocuri și tot felul de alte chestii. Mergeam săptămânal cu taică-miu.
Odată cu proximitatea târgului, lumea a început să fie conștientă de acest spațiu uriaș pe care îl reprezenta șantierul abandonat de la lacul Văcărești și locurile din apropierea lui. La început, în interior nu era mlăștinos, fundul fusese nivelat și plantele distruse. Oamenii din târg au început să arunce lucruri acolo și, în scurt timp, s-a creat această obișnuință a depozitării gunoaielor în spațiul în care ar fi trebuit să fie lacul. Se arunca din toate părțile din tot orașul și nu numai, se vărsa gunoi și dinspre Vitan Bârzești și de pe șoseaua Olteniței.
Intersecția din fața blocului meu, un sens giratoriu mare, nu a fost semaforizată până la începutul anilor 2000. Treceau mașini din trei sensuri și două sensuri de tramvai. Se circula cu viteză dinspre Mihai Bravu și dinspre Big și se întâmplau accidente aproape zilnic în intersecție. Lumea devenise obișnuită cu zgomotul frânelor urmat de tablele lovite. După un timp, nici nu mă mai duceam la geam ca să văd ce s-a întâmplat. În primăvara lui 1990 s-au pus afișe cu candidații la președinție pentru alegerile din 20 mai 1990, Ion Iliescu și Radu Câmpeanu, pe stâlpii de tramvai din fața blocului. Tot atunci, un BMW care cobora de pe dealul de la Big cu o viteză estimată de 220 km/h a intrat în plin într-unul dintre stâlpii de tramvai, noaptea, încercând să facă slalom printre ei. Șoferul și celălalt pasager au murit undeva pe la Costache Stamate.
Și tot atunci au apărut primele prostituate în fața blocului meu, peste drum, lângă locul unde azi începe strada Glădiței, care face accesul din intersecție către Asmita.
Erau femei îmbrăcate strident, cum nu vedeam, de obicei, pe stradă, și care se certau de multe ori cu niște bărbați, iar în alte dăți se urcau în mașini cu diferiți șoferi, care trăgeau volanul și mergeau cu ele pe câmp, până spre poalele marginii deltei de azi, unde ar fi ultimul bloc Asmita, către Big, să zicem.
I-am întrebat pe ai mei ce se întâmpla, iar ei mi-au spus exact, fără să ocolească prea mult subiectul. Oricum și alți copii de pe la blocuri vorbeau, deja, că peste drum erau „curve” care se „futeau”. Pentru mine, practica prostituției din fața blocului a fost prima materializare a sexului, pe care nu îl văzusem decât în filme, la video. De data, asta, însă, nu mai era o fantasmă, nici ficțiune, era așa cum se întâmpla, de fapt. Unii copii își surprind părinții în dormitor sau își aud vecinii cum fac sex sau pur și simplu dau peste doi parteneri care fac asta într-un loc mai mult sau mai puțin ferit. Pentru mine primul contact cu sexualitatea a fost prostituția.
Au fost prostituate peste drum până prin 2001, când s-au mutat mai sus, către intersecția de la Vitan, cumva peste drum de stația de metrou Mihai Bravu, când au apărut în zonă mai multe benzinării și astfel era un flux de șoferi mai mare, posibili clienți, mai ales că târgul fusese restrâns în locul și formula în care este și azi Autovit, nu se mai întindea pe tot podul. Astfel că prezența prostituatelor nu se mai justifica în acel loc, mai ales că era foarte la vedere și că, deja, lucrurile nu se mai puteau desfășura chiar atât de pe față.
Nu știam cine erau acele femei, nici peștii lor, puteau fi din orice alt cartier sau din alte orașe sau comune din țară, n-am știut vreodată cum funcționau acele rețele de prostituție de la periferie, pentru șoferi care fie se pregăteau de târgul de duminică, fie erau doar în trecere. Majoritatea clienților aveau numere de București și treceau prin zonă.
Pe la jumătatea anilor ’90, pe Văcărești era 30 de mii de lei scurtu’ și 50 de mii de lei lungu’, un pic mai scump față de Mătăsari sau Plevnei, care era cel mai ieftin loc din oraș și care mai era cunoscut și sub denumirea de „la mutanți” unde era și 15 mii de lei un scurt. Pe Mătăsari sau Plevnei unele dintre aceste femei se zvonea că erau obligate să se prostitueze, sechestrate, bătute și violate în case cu gratii sudate la geamuri, pe interior, unele izolate fonic, legate cu lanțuri de picioare și hrănite din boluri aruncate pe jos, ca la adăposturile pentru câini.
Pe câmpul din Văcărești, cel puțin, nu locuia cineva. Doar în mijloc unde ar fi trebuit să fie lacul de acumulare, astăzi delta, loc care devenise un morman de gunoaie, trăiau în căruțe acoperite cu celofan familii care își duceau viața din comerțul cu fier vechi și sticle.
Lumea din cartier a integrat rapid vecinătatea cu prostituția și violența de peste drum și nu avea cineva vreo problemă cu asta. Desigur, probabil că multă lume nu ar fi dorit ca aceste lucruri să se întâmple acolo, în același timp, însă, cu toții împărțeam magazinele de la parterul blocurilor și noi, copiii, și părinții noștri și prostituatele și peștii și, uneori și clienții lor, ne luam Cola din același frigider și pâine de pe același raft. Uneori, ne mai și salutam. Poliția nu venea sau foarte rar și, de cele mai multe ori, pe post de clienți. Luau fetele în mașină, se duceau cu ele pe câmp, apoi ele coborau, ei plecau. Am văzut de multe ori uși de mașini deschise brusc de prostituate înecate cu spermă care scoteau capul ca să scuipe. Nu aveau nicio altă regulă în afară de a nu lua clienți beți, pentru că nu erau considerați profitabili fiindcă își dădeau drumu’ greu și pierdeau mult timp cu ei.
Până prin 1993, 1994 devenisem atât de obișnuiți cu tot ce se întâmpla, încât nu mai acordam niciun fel de atenție fenomenului, doar dacă începeau să urle sau dacă se băteau prostituatele cu peștii. Femeile erau deseori trântite pe jos și lovite cu picioarele în cap sau trunchi, uneori până nu mai mișcau. Atunci eram atenți să vedem dacă se vor mai ridica de jos, dar și dacă nu, tot nu am fi chemat poliția. Deși trăiam în același loc, gândeam strada împărțită în două lumi, a noastră și a lor. Noi nu ne duceam peste ei, ei nu veneau peste noi, nu știam unii de alții nici cum ne chema, nici cine eram. Uneori, după jumătatea anilor ’90, când au început să se formeze bălți în deltă și vegetația dădea, deja, primele semne de expansiune, mai mergeam printre gunoaie și stuf să prindem pești cu mâna. „Făceam loc”, așa se zicea la metoda asta de a prinde pește. Dar și când mergeam la făcut loc, ocoleam proxeneții și prostituatele.
Locuiam la etajul trei și pentru un timp am dormit la geam, în dormitorul părinților mei. Când mă trezeam sau nu aveam chef să ies din cameră, uneori, mă uitam pe geam la prostituate și proxeneți. Am văzut de toate, mai puțin omoruri, despre care nu știu să se fi întâmplat vreodată. Le învățasem toată practica, recunoșteam toți proxeneții și toate prostituatele de peste drum. Schema era următoarea, la drum erau patru sau cinci femei, clientul venea cu mașina pe prima bandă, încetinea, o alegea pe cea pe care o voia. Aceea ridica mâna și le semnaliza proxeneților că urma să fie ocupată cu un client. Proxeneții stăteau mai în spate, la umbră sau în mașini, la jumătatea drumului dintre Văcărești și marginea fostului șantier. Dintre acei proxeneți apărea un bărbat în fața mașinii care îi arăta șoferului pe unde să o ia, un drum bătătorit de urmele de cauciucuri. Femeia se urca în față, lângă șofer, și intrau pe câmp cam trei sute de metri. Apoi proxeneții încercuiau mașina cu bâte, săbii și alte arme. Teama era ca nu cumva șoferul să fie un client fals care să urmărească, de fapt, să răpească prostituata, el fiind, la rândul lui un proxenet, sau să o bată sau violeze pe femeie sau să nu plătească. Dura cam un sfert de oră toată treaba, indiferent că era lung sau scurt, dacă se întindea, proxeneții începeau să bată în geam. Pare greu de înțeles cum cineva se putea relaxa pentru sex în asemenea condiții, cert e că așa se întâmpla. Apoi clientul plătea, prostituata cobora din mașină, proxeneții îi făceau loc, șoferul demara, prostituata ieșea, din nou, la stradă.
De ziua mea, pe 10 octombrie, în clasa a șaptea, când am învățat după-amiază, am stat o grămadă la geam după ce m-am trezit ca să mă uit la un mare scandal peste drum cu proxeneți urcați în picioare pe o mașină, nu știu ce marcă, nu am văzut, care loveau parbrizul și luneta cu bâtele, în timp ce alții din grup au scos șoferul pe geam, pe care l-au bătut cu picioarele și proxeneții și prostituatele.
Dispăreau în preajma sărbătorilor de iarnă sau de Paști, când câmpul era ocupat de vânzătorii de carne de porc sau de miel. Primele săptămâni din decembrie și în săptămâna de dinainte de Paști erau toți în același loc, prostituatele cu proxeneții, țăranii, măcelarii și ciobanii cu oi. Mașinile intrau și ieșeau de pe câmpul de peste drum și în perioadele astea nu mai știai care cu ce treabă venise. În anii ’90 piața și consumul de carne nu erau reglementate în niciun fel. În bloc, vecinii care aveau rude la țară aduceau porci și alte animale pe care le tăiau direct pe scara blocului. În duminicile de dinaintea Crăciunului te trezeai în guițat de porc în agonie, omorât cu un etaj mai sus sau mai jos. Așa că sacrificatul porcilor pe malul deltei Văcărești era, deja, un lux. Se tăiau sute de animale, se pârleau la butelii și se tranșau pe loc, se făceau cârnați, lebăr, caltaboș și toate cele. Ăștia cu porcii erau veniți de prin diferite județe din țară.
Într-o dimineață, când mă uitam pe geam ca să văd dacă cineva tăia vreun porc sau dacă erau prostituatele la lucru, am văzut un clan din care s-au desprins doi bărbați care au început să alerge un porc ieșit pe carosabil, pe Calea Văcărești. Prostitutele s-au cățărat pe niște guri de aerisire din care ieșeau aburi, speriate de animalul care a trecut printre ele și a apucat să intre din nou pe câmp, când unul dintre bărbații care îl alerga cu o sabie a lovit porcul în zona gâtului. Apoi încă o dată și încă o dată, până când animalul a fost decapitat, în urletul prostituatelor care au fugit către deltă, după peștii lor.
Primăvara veneau ciobanii cu oi, îmbrăcați cu șube, care dormeau pe marginea lacului. Acolo aveau niște bârne din lemn pe care înșirau mieii jupuiți, scoși la vânzare. Într-un an am văzut cum două prostituate au coborât de pe marginea fostului șantier de la lacul Văcărești, îmbrăcate sumar, ca de obicei, una dintre ele ținând mielul mort de picioarele din față, cealaltă de cele din spate. S-au oprit pe la jumătatea câmpului și l-au băgat într-un portbagaj și am înțeles că proxenetul care avea grijă de ele le trimisese să-i cumpere un miel de Paști. După ce au băgat animalul în portbagaj au ieșit, din nou, la stradă, la Văcărești.
Uneori ne distram să traversăm ca să ne uităm la clienții care opreau. Le spuneam „distruși”, îi priveam cu condescendență și de-aia ni se și părea amuzant să ne uităm la ei. Nu puteam sta prea mult pe acolo pentru că, de obicei, prostituatele începeau să facă scandal și să ne înjure, crezând, probabil, că venisem să le facem lor vreun rău sau să râdem de ele. Depinde cum ne prindeau, se întâmpla ca, dacă nu aveam chef să primim înjurături, să ne ducem către ele, și atunci o luau la fugă pe câmp către proxeneți. Au ieșit și peștii să ne alerge de câteva ori, însă am traversat repede pe partea noastră. Prostituatele vorbeau mult și tare, înjurau și își ridicau fustele, pe sub care nu aveau lenjerii. Asta vara sau în zilele călduroase. Odată, când una ne-a ridicat fusta, Mădălin, care mânca un măr, l-a aruncat cu putere și a nimerit-o direct în zona genitală. Prostituata s-a încovoiat de durere, a început să urle și să plângă și atunci ne-am urcat într-un autobuz 133 care întorcea, ca să nu ne prindă proxeneții. Mădălin a murit prin 2007 sau 2008.
Oamenii din cartier nu erau deloc deranjați de ce se întâmpla, dar nici nu interacționau cu proxeneții și prostituatele sau clienții lor. Scandalurile de peste drum erau destul de frecvente. De multe ori cineva alerga și traversa strada printre mașini care frânau, urlând, bătut(ă) sau plin(ă) de sânge. Putea fi oricare dintre actanți, prostituate abuzate, clienți bătuți și tâlhăriți sau chiar proxeneți bătuți de prostituate. Când ele erau victimele, de obicei, prostituatele cereau ajutor, cele mai multe dintre ele fiind aduse/răpite de prin comune din țară și scoase la produs. Unele voiau să dea un telefon, altele întrebau cum pot ajunge în diferite locuri. Majoritatea întrebau de Gara de Nord și pe acelea le trimiteam în stație la 133. Aveau un fel de disperare în voci și priviri, însă noi nu le puteam ajuta cu nimic. Nu le dădeam din banii noștri, singurul lucru pe care îl puteam face pentru ele erau informațiile. Ceea ce nu era puțin lucru. De multe ori când reușeau să fugă de la proxeneții de peste drum, nimereau, cerând neinspirat ajutorul unor necunoscuți, la alți abuzatori, care le luau și le violau prin parc sau în Tineretului, după care le lăsau să se descurce.
În timp, au apărut mai multe locuri de prostituție pe Văcărești, în afară de cel de peste drum de la Văcărești 300, un altul în capătul străzii Pridvorului și altul peste drum de Pridvorului, unde acum este mall-ul Sun Plaza. Acolo a fost cel mai mare vad de prostituție din zonă, erau toate genurile, dar și cele mai mari scandaluri. A durat și cel mai mult, până prin 2009, când a început șantierul la Sun Plaza și poliția, obligată de amploarea pe care o căpăta locul, nu a mai permis prostituția.
Editor: Andreea Pocotilă
