Imaginează-ți asta: ești la un date cu persoana aia simpatică cu care încercai de ceva vreme să vorbești. Ți-ai lăsat pisica puternică și independentă acasă (slavă cerului că nu ți-ai cumpărat un câine disperat după atenție) în timp ce o arzi romantic la lumina lumânării cu șampanie. Ai parte de o seară grozavă și când ajungi acasă descoperi că ți-a luat bucătăria foc.
Imediat îți faci griji pentru pisică, despre care credeai că se delecta cu ton la conservă în timp ce tu-ți amuzai date-ul cu o memă cu mâțe. Aparent pisica ta a scăpat nevătămată din flăcări și acum se întreabă de ce te panichezi. Cumva reușești să te uiți pe înregistrările de pe camera de luat vederi și ai parte de șocul vieții tale. Realizezi, încă o dată, cum victima, în cazul ăsta, este de fapt răufăcătorul. Pisica ta e piromanul.
Videos by VICE
Dacă ai impresia că ce spun sună a distopie, Departamentul Metropolitan de Pompieri și Dezastre din Seul are un mesaj pentru tine. În decembrie anul trecut, au emis o declarație prin care dezvăluie că felinele aparent inofensive ale orașului au provocat un total de 107 incendii în locuințe între ianuarie 2019 și noiembrie 2020. Au făcut asta pornind „accidental” butoanele aragazului cu inducție, supraîncălzind oalele și tigăile și chiar au dat cu lăbuțele ude peste tablourile electrice deschise. Și în Statele Unite, felinele nebunatice sunt în spatele multor incendii cauzate de animalele de companie în locuințe. Potrivit estimărilor, în jur de o mie de incendii din locuințele din SUA sunt declanșate anual de animalele de companie.
Pisicile și oamenii au avut mereu o relație complicată și iubitoare. În cartea Cat People, lansată la începutul lunii ianuarie de Simon & Schuster, autoarea Devapriya Roy își amintește cum a cunoscut la un moment dat o femeie care și-a numit pisica Sureeli („melodios” în hindi) întrucât „cânta” odată cu radioul. O altă prietenă și-a umplut casa cu pisici ca să combată singurătatea indusă de pandemie. Într-o poveste care-ți topește inima, Roy scrie cum pisicile rănite se duc spre casa prietenei sale, fiindcă toată lumea știe că a vindecat și adoptat mâțe cu probleme.
Dar pisicile pot fi și teribil de manipulatoare, iar părinții de pisici sunt primii care confirmă asta. Un studiu realizat de Universitatea din Sussex a descoperit că „pisicile controlează oamenii” printr-un tors specific, cu sunet înalt (printre altele). Mai recent, o echipă de cercetători de la University of Liverpool și Liverpool John Moores University din Marea Britanie a conceput un sondaj pentru deținătorii de pisici să afle dacă diavolii cu care locuiesc sunt de fapt psihopați. Și chiar recent președintele Biden a prezentat o pisică pe nume Willow, prima felină de la Casa Albă din peste un deceniu. Manipularea pare că a ajuns și în cel mai puternic birou în lume.
Ca să aflu mai multe despre cum pisicile sunt maestre în manipulare, am rugat persoanele cu feline să-mi spună câteva povești cu comportamentele inexplicabile, ciudate și ocazional malefice ale animalelor de companie.
„În ziua aia, a căsăpit și ucis un porumbel și i-a scos măruntaiele, ca și cum mi-ar fi spus că «dacă nu-mi dai mâncare la timp, o să mă hrănesc singur».”
Am două pisici – una neagră, pe nume Voodoo, și unde roșcată, Cheeto. Ambele sunt adoptate. Având în vedere că pisicile negre sunt considerate de rău augur în India, vecinii mei n-au fost prea fericiți când l-am adus acasă. Dar Cheeto are de fapt un comportament malefic, chiar criminal. Cere să fie hrănit în fiecare dimineață la ora șapte.
În iernile grele din Delhi este câteodată greu să te trezești devreme. Prima oară când nu m-am trezit la timp, mi-a arătat foarte clar că nu va trece asta cu vederea. În ziua aia, a căsăpit și ucis un porumbel și i-a scos măruntaiele, ca și cum mi-ar fi spus că „Dacă nu-mi dai mâncare la timp, o să mă hrănesc singur”.
Asta s-a întâmplat de aproape patru ori în ultimii ani. Încă nu știu cum reușește să găsească acei porumbei amărâți ca să-i ucidă. Dar asta e clar: Dacă nu-mi hrănesc pisica la șapte dimineața, voi găsi un porumbel măcelărit mort pe terasă.
Trăiește de asemenea și vieți paralele. Aproape ca un bărbat alb dintr-o comedie romantică, Cheeto are o a doua familie de care am aflat abia târziu, spre dezamăgirea mea. Odată n-a venit acasă aproape o săptămână și mi-am făcut o mulțime de griji. Bucătăreasa mea mi-a spus că l-a văzut acasă la niște vecinii relaxându-se. Au chiar și o litieră pentru el. Aparent a avut mereu a doua familie. – Saumyaa Vohra
„Pisicile au reușit să împingă aeroterma într-un loc chiar sub acvariu. Peștii au fost carbonizați.”
Locuiesc singur cu 12 pisici. În timpul iernii, în Jammu (în nordul Indiei) devine insuportabil de frig. Într-o astfel de zi înghețată, am decis să le țin închise într-o cameră cu o aerotermă în apropiere, fiindcă aerul condiționat nu făcea față. Sunt profesor universitar, așa că de obicei n-am ce face decât să le încui în casă când sunt plecat.
Când m-am întors seara acasă, am avut parte de șocul vieții mele. Încă nu știu cum, dar pisicile au reușit cumva să împingă aeroterma într-un loc chiar sub acvariu, care luase foc. Foliile de plastic și de polistiren de sub el luaseră foc. Era ca și cum peștii erau rotisați pe aragaz. Unii dintre ei erau scumpi și toți erau aproape carbonizați. Iar pisicile? Ei bine, toate se uitau la mine ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aveau niște fețe indiferente.
Eu sufăr și de herpetofobie, adică frică de reptile. Poate că pisicile mele știu asta, fiindcă altfel de ce ar găsi cele mai înfricoșătoare reptile, le-ar face praf capul și le-ar ascunde cadavrele sub perna mea? Dorm pe un pat dublu și toate cele 12 pisici dorm în jurul meu. În unele zile, găsesc cameleoni morți fără cap. Sau măruntaiele unei veverițe împrăștiate pe cearșafurile mele pline de sânge. – Salil Seth
„Cealaltă pisică a mea a avut o afinitate ciudată pentru sutiene până a împlinit doi ani. Obișnuia să intre într-o cameră plină de invitați cu un sutien în gură, pe care-l târa pe podea.”
Pisica mea, o persană albă frumoasă, a ajuns la mine când era pui și avea nevoie de o casă. Dar credea că era fiica cockerului meu foarte bătrân, care la rândul lui era îndrăgostit de golden retrieverul meu.
Lovește și pocnește pe toată lumea, cu excepția celor trei câini. Hărțuiește de asemenea și retriever-ul – se uită la ea cu jind și o urmărește pretutindeni. Ce e drăguț e că toți câinii o iubesc, iar ea la fel pe ei. Cu toate astea, cred că are și o relație toxică cu mama mea. O lovește la propriu de fiecare dată când sunt împreună, dar se deprimă super rău când mama nu-i acasă.
Nu o putem castra fiindcă nu lasă pe nimeni să o atingă după intervenții chirurgicale. Toți avem răni pe corp. Când vin musafiri la noi, îi întâmpină pașnic și imediat cum se așază confortabil, începe să-i lovească și pe ei, dacă încearcă să o atingă.
Cealaltă pisică a mea a avut o afinitate ciudată pentru sutiene până a împlinit doi ani. Obișnuia să intre într-o cameră plină de invitați cu un sutien în gură, pe care-l trăgea pe podea. Mereu a fost ciudat de fel. În fiecare noapte, stă într-un anumit colț din casă și zbiară lung și îndurerat. E o chestie ereditară dubioasă fiindcă și tatăl lui făcea la fel. – Noor Enayat, Delhi.
„Am vrut să le numesc Marie și Kondo fiindcă au început să distrugă tot ce-mi aducea bucurie în viață, inclusiv un attardaan din alamă care a supraviețuit împărțirii India-Pakistan din 1947.”
Înainte să-ți iei o pisică, trebuie să înțelegi că crești un animal de pradă. Cele două pisici ale mele m-au învățat cum să fiu umilă. Au făcut tot ce au putut să-și arate controlul și dominarea. De exemplu, dacă e o vară caniculară și știu că avem nevoie de aer condiționat, se vor cocoța pe el. Deci nu putem să folosim echipamentul electric dacă stau pe el. Dacă vrem să ne uităm la televizor, vor sta și pe el, în timp ce noi ne ținem respirația, îngrijorați să nu-l dărâme. Cocoțate în locuri înalte, vor să ne arate un lucru simplu – că ne sunt superioare.
Dacă una e meticuloasă, cealaltă e aventuroasă. Chiar ne-a făcut să sfidăm carantina și să ieșim pe stradă în toiul nopții strigând după ea. Am vrut să le numesc Marie și Kondo fiindcă au început să distrugă tot ce-mi aducea bucurie în viață: veselă, perdele, canapele, cărți, ziare, gustări. Am fost la fel de neajutorată când mi-au distrus un attardaan din alamă (suport pentru parfum) care a supraviețuit împărțirii India-Pakistan din 1947.
Nu pierd deloc timpul în încercarea de a te face să realizezi că ești doar un grăunte în univers. Există o putere mai mare ca tine și se află în acești zei și aceste zeițe feline. Felinele mele m-au făcut să plâng. Câte lecții va mai trebui să învăț? În fiecare zi în Delhi, orașul lui Nizamuddin Auliya (un sfânt sufi), mă aduc mai aproape de o viață în care renunț la sine, ego și posesii materiale. – Aneela Babar, Rawalpindi și Delhi
„Se plimba fără scop noaptea și scuipă la lucruri invizibile. A doua zi am găsit o potecă îngustă care ducea de la casă la un cimitir din secolul al 13-lea.”
Când studiam la Oxford în urmă cu doi ani, nu am vrut să mă mut într-un apartament cu colegi de frica virusului. Din fericire, am găsit o casă frumoasă în stil victorian la periferia orașului vechi, unde locuia o bătrână singură. A fost de acord să-mi închirieze o cameră la un preț surprinzător de mic cu o condiție: trebuia să am grijă de pisica ei când era plecată. Casa asta era parcă ruptă dintr-un film de epocă – în stil victorian, gotică și amenințător de liniștită. Puteai chiar să auzi cum curgea apa prin țevi noaptea și să vezi cum se așternea ceața. În majoritatea timpului eram doar eu cu pisica în această casă magnifică.
În prima noapte, după ce i-am dat să mănânce, m-am trezit speriată la trei noaptea. S-a urcat pe una dintre valizele mele și se holba pe fereastră în depărtare. Asta s-a întâmplat în fiecare noapte în care am locuit în casa aia. M-a speriat, bineînțeles. Ba chiar am sunat o prietenă și i-am povestit ce s-a întâmplat. Am descoperit ulterior că dacă pisicile se uită aleatoriu în depărtare, mai mult ca sigur că au văzut un spirit. Faptul că acea casă arată așa nu m-a ajutat deloc. Se plimba fără scop noaptea și scuipa la lucruri invizibile. A doua zi, am găsit o potecă îngustă care pornea de la casă spre un cimitir din secolul al 13-lea. În cartier se spuneau povești despre un bărbat care bântuie zona, se plimbă pe bicicletă și dispare în întuneric.
Asta a explicat o mulțime de lucruri. Într-un final a trebuit să mă obișnuiesc cu faptul că se uita mereu la ceva pe fereastră. – Gurmehar Kaur, Oxford
