Lumea fascinantă a relațiilor non-monogame din România, explicată de Mama la poliamorie

Monica Barbovschi este sociolog și organizatoare de evenimente pentru comunitatea non-monogamă informată de principii feministe din România. Dacă ai vrut vreodată să afli mai multe despre poliamorie și dacă așa ceva ți se potrivește, cel mai probabil ai dat peste numele ei de scenă online: Mama la poliamorie. 

Independent de munca și expertiza ei, în funcție de ce-ai mai auzit pe subiectul poliamoriei este posibil să o vezi fie ca o corvoadă, fie ca un wild card de făcut sex cu oameni random. Oricare dintre cele două instanțe este însă superficială.

Așa că am luat un pachet considerabil de curiozități și întrebări și am vorbit cu Monica pentru acest episod Pătratul Roșu. Ea ne-a ajutat să înțelegem ce înseamnă de fapt poliamoria și ce se întâmplă când decizi să-ți deschizi relația. Tocmai d-asta se și impune o mențiune: poliamoria nu e pentru toți (și e okay) și în niciun caz nu e o lume a haosului în care totul e permis.

Așa cum orice fel de relație se bazează pe un set de reguli și respect reciproc, asta e baza și pentru relațiile deschise — indiferent de numărul partenerilor.

Pătratul Roșu: De ce ai vrea să intri în genul ăsta de relație, să te complici așa?
Monica: Se spune adesea că nu e pentru toată lumea. Asta înseamnă că trebuie să faci în primul rând muncă de autocunoaștere. Ca să ajungi să știi ce vrei, trebuie să faci explorare, să stai cu tine, cu nevoile tale: „Ce-mi doresc eu de la viața mea? Ce m-ar face pe mine cel mai fericit, împlinit în momentul ăsta în care sunt?” 

E foarte multă muncă de introspecție în primul rând pe care acum nu toată lumea e dispusă să o facă din varii motive. 

În primul rând e o dedicare față de tine, față de propria ta persoană, să ai bunăvoința să te explorezi pe tine și apoi să-ți dai seama că poate nu-i asta ce ți se potrivește.

„Asta, ce mi s-a băgat pe gât de societate, ce mi s-a spus de toate filmele de Hollywood, că au trăit până la adânci bătrâneți fericiți, poate nu e exact ce pușcă cu mine, ce-mi doresc eu.” Și-atunci începi explorarea.

Una dintre terapeutele mele preferate și autori, Esther Perel, vorbește de două nevoi fundamentale, de bază, umane. Una este nevoia de siguranță și una de explorare. Iar astea sunt în noi toți, într-o oarecare măsură. Ele se mai schimbă de-a lungul vieții. 

Poate în faza asta ai nevoie de foarte multă siguranță, și-atunci optezi pentru relații care nu sunt foarte furtunoase, nu te poartă în toate rollercoasterele emoționale, sau ești într-o perioadă în care vrei să explorezi. „Vreau să văd ce mai e acolo, ce mai există.”

Esther Perel spune că astea două cumva sunt în contradicție. Și mai e o sexologă, doctor Jana, care-mi place mie foarte mult și spune că astea două nu sunt în contradicție și că pot să coexiste. Deci cred că asta ar fi motivația principală, nevoia de explorare, de a te cunoaște și de excitement.

Și foarte mult timp liber.
Da, poate părea că trebuie să ai mult timp, dar depinde de resursele pe care le ai la un moment dat. Adică dacă într-un moment al vieții nu mai poți, ești super obosit, presat cu jobul, cu nu știu ce schimbări, te muți, normal că nu o să te aventurezi să mai cauți și al țâșpelea partener. Evident. 

Dar există disponibilitate.

Se zice că-n poliamorie, iubirea e infinită, timpul este finit. Deci resursele sunt finite și ca monogam, și ca nemonogam, tot 24 de ore ai. Normal că, la un moment dat, există un calcul, cu toții avem un barometru interior, cât de multă dedicare și implicare e minimum de la o relație ca să simți că relația aia e o relație.

Dacă nu petrecem deloc timp împreună, dacă n-ai timp de mine, nu facem chestii, dacă nu ești acolo când mi-e greu, dacă nu am support de la tine, aia mai e relație?

E o balanță delicată pe care o negociezi cu tine, cu partenerii, uneori cu mai mult succes, alteori cu mai puțin succes. Dar da, e o temă asta cu timpul. 

Atunci vin cu acest scenariu: suntem un cuplu, iar unul dintre parteneri simte că ceva nu funcționează, lipsește ceva în relație, și-atunci vine cu propunerea să deschidă relația. Și partenerul sau partenera e de acord. Însă abordarea e okay?
Depinde. Dacă este o nevoie de-ale tale care nu se poate îndeplini în relația curentă. De exemplu, tu ești interesat de explorat partea de kink, BDSM, partenerul e absolut vanilla, nu-i curios și nici interesat.

Așadar, cu acordul partenerului începi să explorezi alte lucruri care țin de aceste aspecte în afara relației tale de cuplu și poate să fie okay. 

Pe de altă parte, dacă problema este o chestie care ține de dinamica relației, n-o să ți-o rezolve poliamoria în niciun caz, dimpotrivă. Tot ce face o relație non-monogamă este să-ți aducă la suprafață și să-ți pună pe tapet toate chestiile pe care le-ai băgat sub preș și nu le-ai rezolvat. Asta-i foarte clar.

Și-atunci care ar fi niște reguli din poliamorie care ajută cuplurile să fie okay?
Se spune-n comunitate că asta cu regulile este destul de tricky, periculoasă. Cu cât faci un cadru mai rigid, cu atât e mai mare probabilitatea ca acel cadru să nu funcționeze. Mai degrabă decât reguli se vorbește despre agreements, acorduri. 

Adică, de exemplu, ne punem de acord noi două, Dana, tu și cu mine, să comunicăm onest despre ce ni se întâmplă, despre ce ne dorim. Dacă apare o schimbare în dorințele noastre, să facem o „regulă” că avem o comunicare constantă, permanentă, adică nu vin și-ți spun după ani de zile în care n-am vorbit nimic, în care am discutat doar despre vreme, despre ce cumpărăm, despre copil și ce vrei tu, dintr-odată îți trântesc bomba.

Mai degrabă aș face o „regulă”: hai să vorbim o dată pe săptămână, ce se mai întâmplă cu tine, să avem un date noi două în care să ne spunem „uite, mi-aș dori asta. Eu cred asta.” 

Un alt acord pe care-mi place să-l implementez este practicarea compasiunii și generozității față de partener, adică să presupun mai degrabă despre tine că ai intenții bune, că ești un om ca toți oamenii, că poate faci greșeli. Și tu să presupui același lucru despre mine, că și eu sunt un om, că e posibil să fiu confuză, nu știu ce vreau, poate mai fac greșeli. 

Dar sunt aici cu tine, vreau să încercăm lucruri împreună. Nu presupun că vrei să-mi faci rău. Și dacă suntem în relația asta înseamnă că găsim ceva valoros în ea și că vrem să o facem să funcționeze. Să fim amândouă fericite. 

Dar ce probleme apar cu astfel de acorduri?
De exemplu, sunt unele cupluri care decid că au putere de veto, adică eu îți spun ție: „Dana, mie nu-mi convine să intri într-o relație cu Gigel, mă opun.” Și cumva îți interzic ție să ai o relație. Ceea ce e un pic problematic, pentru că ideea asta de a cere voie, de a da permisiunea e foarte mult înrădăcinată în ideea asta de posesivitate și în a vedea oamenii ca obiecte. 

Din păcate, în societatea noastră echivalăm foarte mult posesivitatea cu iubirea. Nu e chiar așa.

Până la urmă ești propria ta persoană, tu ai dreptul de a decide asupra vieții tale, cine sunt eu să vin să-ți interzic ție chestii? Cam asta e problema cu regulile. 

Pe Monica o găsești pe Instagram sau YouTube și chiar Twitch.