Am vorbit cu scriitorul Orhan Pamuk despre sărăcie, cenzură şi Twitter

„După ce am câştigat Premiul Nobel, viaţa mea n-a devenit mai uşoară", mi-a spus de curând Orhan Pamuk în timp ce privea pe geamul apartamentului său din Manhattan. La mai puţin de un an înainte să câştige Premiul Nobel pentru Literatură în 2006, romancierul de origine turcă s-a a fost acţionat în justiţie de statul Turciei pentru că îndrăznise să menţioneze genocidul armean şi uciderea a peste 30 de mii de kuri într-un interviu pentru o publicaţie elveţiană. Faptul că a câştigat Premiul Nobel l-a transformat într-un purtător de cuvânt de conjunctură pentru cauza armeană şi, în acelaşi timp, într-una din primele ţinte ale guvernului turc în lupta acestuia împotriva libertăţii de exprimare. Campania împotriva lui s-a intensificat atât de tare încât Pamuk a fost nevoit să părăsească ţara. Nu a apucat să sărbătorească faptul că a fost primul (şi până anul trecut, singurul) laureat al Premiului Nobel din Turcia, din cauză că operele sale erau arse în stradă la marşurile naţionaliste din ţară.

Ani de zile după ce a câştigat premiul, Pamuk a evitat să discute despre politică, nu că ar fi putut cineva să-l învinovăţească pentru asta. Comitetul pentru Protecţia Jurnaliştilor a declarat că, în Turcia, au fost ucişi 20 de jurnalişti, în timp ce alţi şapte, printre care şi corespondentul VICE News Mohammed Ismael Rasool, sunt în închisoare. La fel ca Pamuk, mulţi scriitori, muzicieni şi artişti au fost persecutaţi pentru că au încălcat Articolul 301 din legislaţia Turciei, care spune că e iegal să insulţi republica, în timp ce numeroase ONG-uri continuă să se lupte pentru libertatea de exprimare în ţară.

Turcia a înregistrat progrese anul acesta, iar reţelele sociale şi lumea artistică au reacţionat vehement atunci când preşedintele Recep Tayyip Erdoğan a îndrăznit să cenzureze libera exprimare. Prima dată am stat de vorbă cu Pamuk la câteva zile după ce i-am văzut operele expuse la Bienala de la Istanbul de anul acesta, al cărei preşedinte de onoare este. Artiştii au decorat oraşul cu peste 1 500 de lucrări de artă, multe dintre care nu doar că făceau comentarii explicite vizavi de genocidul armean, dar discutau şi războiul pe care îl poartă în prezent Turcia cu minoritatea kurdă. „Dacă un artist ar spune astăzi ce am spus eu în 2005, nu s-ar confrunta cu aceleaşi probleme cu care m-am confruntat eu," mi-a spus Orhan. Cu toate astea, în timp ce eram într-un un bar din cartierul Kadiköy din Istanbul, la câteva seri după inaugurarea Bienalei, naţionaliştii turci au luat cu asalt sediul partidului pro-kurd HDP, aflat la doar câteva străzi distanţă. Extrema dreaptă a atacat sediile HDP din mai multe oraşe din ţară, precum şi ziarul Hürriyet, pentru că simpatiza cu stânga politică.

Timp de ani de zile, Pamuk a refuzat conversaţiile strict despre politică. Nu doar pentru propria siguranţă, dar aşteptările ca el să reprezinte toate cauzele politice progresiste din Turcia erau covârşitoare. „Nu doar că trebuie să lupt cu guvernul, dar trebuie să fiu atent şi la ce vrea poporul," a spus el într-un interviu acordat Agence France-Presse. Nu mulţi autori au îndrăznit să se opună atât de ferm cenzurii, tocmai de aceea multă lume s-a aşteptat ca Pamuk să le susţină şi lor specifică. „Lucram câte şase ani la o carte", mi-a spus şi mi-a arătat stiva de cărţi de pe biroul său, „dar singurul lucru despre care voiau jurnaliştii să vorbim era islamismul."

Cea mai recentă carte a sa, A Strangeness in My Mind, explorează tabuurile politice din Istanbulul de astăzi. Este cel de-al 12-lea roman al său şi al doilea de la câştigarea Premiului Nobel, iar firul său narativ se bazează pe evenimentele istorice care bântuie Turcia şi în ziua de astăzi. Cartea are în prim plan viaţa lui Mevlut, un migrant sărac din Anatolia care vine în Istanbul ca să vândă boza, o băutură tradiţională turcească. Mica lui afacere îi aduce destui bani cât să-şi permită o casă simplă la periferia oraşului, iar după ce eşuează de câteva ori să termine liceul, viitorul său pare să fie la mila comerţului cu boza, o băutură care devenea din ce în ce mai puţin căutată. Pamuk examinează 40 de ani de politici ale guvernului turc prin ochii cuiva care nu a dorit să se implice în procesul politic. Spre deosebire de personajele principale din celelalte bestsellere ale sale, care sunt sultani, burghezi sau persoane afluente, Pamuk a ales să privească lumea din perpectiva uneia dintre cele mai sărace şi prost reprezentate comunităţi din Turcia. Personajele sale, de o gamă variată, de la marxişti la islamişti, sunt martorii războiului civil şi ai clivajelor cauzate de urbanizarea rapidă, o problema cu care Istanbulul se confruntă şi în prezent.

Pasiunea lui Pamuk pentru Istanbul a fost comparată cu cea a lui Joyce pentru Dublin su a lui Dickens pentru Londra, dar comparaţia asta ignoră profunzimea cu care Pamuk redă fiecare facţiune a oraşului şi explorează relaţii, partide politice şi stiluri de viaţă care sunt, de obicei, ignorate. „Iniţial, cartea trebuia să fie o nuvelă despre un vânzător de boza care îşi pierde averea când apare pe piaţă boza îmbuteliată", mi-a spus Pamuk. „Dar după ce am vorbit cu atât de mulţi foşti vânzători de boza bătrâni, după ce am auzit prin ce-au trecut, mi-am dat seama că sunt mult mai multe de spus." Şase sute de pagini mai târziu, Pamuk a venit cu o poveste narată de mai multe voce, cărora le-a acordat simpatia sa în mod egal. „Vreau ca oamenilor să le pese la fel de mult de oamenii precum Mevlut, pe cât de mult de pasă de Erdoğan", a spus el.

În prezent, Pamuk nu mai e afectat de experienţele sale anterioare cu cenzura guvernului turc şi ştie că singurul lor în care vocea lui nu poate fi redusă la tăcere este în romanele sale. „Dostoievski a scris cele mai mari romane din istorie în timp ce era cenzurat de ţarul Rusiei", îmi aminteşte Pamuk. „În viaţa reală trebuie să ai grijă când critici guvernul direct. Pot să te dea în judecată pentru insultă adusă simbolurilor naţionale, dar în ficţiune e cu totul altă treabă. În romanele mele, pot mereu să spun ce vreau."

VICE: Am văzut că mulţi artişti de la Bienala de la Istanbul discutau liber chestiunile pentru care dumneavoastră aţi fost persecutat acum zece ani. Credeţi că cenzura s-a diminuat în ultimii ani?
Orhan Pamuk: În Turcia, libertatea de exprimare este plină de ironii. Oamenii pot să discute astăzi liber despre ce genocidul armean şi drepturile kurzilor. Dacă cineva ar spune astăzi ce am zis eu acum zece ani, nu ar avea prea multe obstacole de înfruntat. Lucrurile s-au mai îmbunătăţit, dar asta nu înseamnă că în Turcia există libertate de exprimare reală. Patronii de ziare sunt intimidaţi de guvern. Jurnaliştii disidenţi sunt concediaţi şi daţi în judecată sau bătuţi. Dar nu era mai bine nici înainte de venirea islamiştilor la putere. Când au venit la putere, au venit cu aceleaşi politici naţionaliste autoritare.

De ce credeţi că artiştii au reuşit să scape de cenzură în ultimul timp?
Nu cu mult timp în urmă, guvernul turc a încercat să interzică Twitter şi YouTube şi să controleze ce se scrie în presă, dar aşa ceva este imposibil. De fapt, când o ţară se dezvoltă economic, se dezvoltă şi individualismul, iar acesta este destul de greu de controlat. Asta e ironia guvernului Erdoğan. În ultimii 14 ani, a crescut enorm populaţia Istanbulului, dar acum toţi oamenii ăştia îşi cer drepturile şi e mult mai greu să-i opreşti. Erdoğan nu poate să intimideze toţi oamenii din Instanbul care stau pe Twitter. Tocmai de aia sunt optimist. Poporul turc creşte din punct de vedere economic şi, mulţumită internetului, poate să vadă ce înseamnă cu adevărat libertatea de exprimare. Nu se va lăsa subjugat.

Având în vedere situaţia de faţă, credeţi că artiştii au vreo responsabilitate?
E o întrebare grea. E întrebarea cu care mi-am bătut capul în ultimii 50 de ani. Cred că depinde de la caz la caz. Am văzut scriitori foarte buni care şi-au irosit talentul doar ca să-şi slujească poporul şi nu au depus destul efort pentru calitatea şi frumuseţea prozei lor, ci mai degrabă ca să atace guvernul. Dar am văzut şi oameni care încearcă să evite inevitabilul, iar dacă un scriitor turc scrie doar despre fluturaşi şi trandafiri şi vremurile de altădată de pe Bosfor, înseamnă că n-are toate ţiglele pe casă.

În trecut v-aţi plâns că „oricine are o problemă şi are impresia că statul nu le oferă niciun ajutor" se aşteaptă de la dumneavoastră să îi reprezentaţi. Mai sunteţi de aceeaşi părere?
Permite-mi să clarific: nu mă plâng. Aşa au stat lucrurile dintotdeauna, dar după ce am câştigat Premiul Nobel, nu am mai putut să fac faţă. Sunt foarte mulţi disidenţi în Turcia care nu sunt reprezentaţi pe plan internaţional. Opoziţia voia ca eu să ridic tonul, lucru cu care sunt de acord, dar voiau să ridic tonul mult mai mult decât voiam eu. Mă mulţumeam să critic politicile curente şi să reprezint cauza, dar eu sunt scriitor înainte de toate, iar odată ce mi-am însuşit rolul de oponent politic secular al partidului lui Erdoğan, oamenii nu mai erau interesaţi de altceva în afară de latura mea politică.

Vă înţeleg ezitarea de a vorbi în numele altora, dar tocmai aţi scris o carte despre una dintre cele mai subreprezentate comunităţi din Turcia. Până la urmă aţi acceptat rolul ăsta de purtător de cuvânt?
Da, dar este un rol pe care mi l-am ales din proprie iniţiativă. Ani la rândul, am spus „Într-o zi o să scriu o carte nu despre burghezie, ci despre clasa muncitoare." Un roman devine relevant nu doar când ne spunem propriile poveşti prin intermediul lui, ci şi atunci când încercăm să privim lumea prin lentile diferite: gen, clasă, religie. Eu scriu din punctul de vedere al unui vânzător stradal. Voiam să scriu despre oraş prin perspectiva lui, ca să pot să explorez zonele respective.

A fost destul de important să includ şi nişte veri de-ai protagonistului care erau susţinători AKP şi Erdoğan, islamişti politici, sau ultranaţionalişti, dar să-i dau lui Mevlut şi un prieten kurd, cu înclinaţii revoluţionare. Date fiind circumstanţele economice ale lui Mevlut, interacţiunile lui cu facţiunile astea diferă de ale mele, dar a trebuit să explorez ambele părţi.

A Strangeness in My Mind e diferită de operele anterioare pentru că se concentrează pe vieţile săracilor. Din punctul ăsta de vedere, a fost mai greu de scris?
Eu predau un curs la Columbia University, care se intituleazp „Arta Romanului", iar unul dintre lucrurile pe care le înveţi din istoria romanului este că acesta a apărut ca să reprezinte clasa de mijloc şi aristocraţia. De cele mai multe ori, clasele de jos sunt exilate în fundal sau folosite ca efect lacrimogen. Eu am încercat să fac personajul meu să pară credibil, fără să o dau în melodramă. Am vrut să explorez 40 de ani din viaţa lui Mevlut şi să privesc oraşul prin ochii lui.

Aşa că m-am dus prin sate să iau interviuri, să vorbesc cu vânzătorii de boza, cum era şi Mevlut şi am dat peste o grămadă de oameni care mi-au spus poveştile lor. Cum mă vedea cineva pe acolo, cum veneau toţi vânzătorii de boza de 80, 90 de ani să vorbească cu mine. Îmi plăcea la nebunie. Îmi place să ţin o cronici. Am maldăre de interviuri. Îmi pare rău ca n-am facut asta acum 40 de ani. Aveam toată povestea migraţiei: venirea la oraş, aşezarea locuinţei, căsătoria.

Personajele astea le-aţi creat şi pentru a documenta urbanizarea rapidă a Istanbulului. Le împrătăşiţi anxietatea vizazi de aceste schimbări?
Experienţele lui Mevlut sunt paralele cu ale mele. Când m-am născut eu în Instanbul, oraşul avea doar un milion de locuitori. Acum are 17 milioane. A fost o transformare imensă, dar nu s-a întâmplat peste noapte. Uneori, personajul meu devine conştient de schimbările astea, la fel ca mine, şi începe să simtă că nu-şi are locul nicăieri. Romanul descrie cum zona asta a ajuns de la nişte case precum cea a lui Mevlut, la zgârie-nori.

Există o problemă cu gentrificarea în Istanbul la fel cum există şi aici, în New York?
Desigur. În carte, Mevlut locuiește în cartierul Tarlabași. Înainte era un cartier grecesc, după care a devenit un cartier sărac pentru turci, iar acum, în același loc stau președinții Turciei. Dacă stai în chirie locuință în Istanbul, o să te trezești împins spre periferie.

Mare parte din Instanbulul în care am copilărit eu a fost demolat, iar acum îmi dau seama că un oraş nu are calitaţi esenţiale care rămân neschimbate în timp. Zgârie-norii apar ca ciupercile după ploaie şi or să apară în continuare atât timp cât guvernul vede un profit în asta. Sincer să fiu, la fel a fost cazul şi cu guvernul anterior. Vor continua să distrugă cladirile istorice pentru că toată lumea e convinsă că trebuie să devorăm trecutul ca să îmbunătăţim prezentul.

Felul în care descrieţi în carte ce s-a întâmplat cu cartierul Tarlabaşi îmi aduce aminte de ce s-a întâmplat cu cartierul Black Bottom din Detroit. În ambele cazuri, statul a construit o autostradă prin mijlocul oraşului şi a forţat comunitatea să trăiască în condiţii mai rele.
Da, şoselele de tipul ăsta sunt construite pentru a servi claselor de sus. Stilul de viaţă al claselor de jos nu este respectat, iar asta e valabil în toate marile oraşe. Însă nostalgia nu trebuie să fie singura noastră reacţie. Eu încerc să înţeleg ce s-a întâmplat. Romanul meu e o încercare de a înţelege schimbarea asta prin ochii unui om care a trăit-o pe pielea lui. Vreau ca oamenilor să le pese de oameni precum Mevlut la fel de mult pe cât le pasă de Erdoğan.

Romanul demonstrează că nu doar guvernele sunt predispuse corupţiei, ci şi industria construcţiilor.
Şi nu doar industria constucţiilor. Corupţia este peste tot acum. Mita face parte din stilul nostru de viaţă. E motivul pentru care atât de mulţi conaţionali vor ca Turcia să intre în Uniunea Europeană: reglementările cu care integrarea vine la pachet ar mai limita corupţia. Din 2003 până în 2008, am propagat ideea că ar fi bine pentru Turcia să intre în Uniunea Europeană. Încă sunt de părere că e bine. Integrarea ne-ar transforma într-o democraţie adevărată.

Ce vreţi să spuneţi când spuneţi că Turcia e o democraţie parţială?
În prezent, separarea puterilor în stat nu este respectată. Ramura executivă, care e în mâinile lui Erdoğan face presiuni asupra ramurii judiciare. Suntem o democraţie electorală, dar nu o democraţie reală. Libertatea de exprimare şi separarea puterilor în stat trebuie respectată. Curţile de justiţie trebuie să acţioneze independent de executiv, dar nu o fac. Guvernul nu ar trebui să interfereze cu presa, dar o face. De asta zic că avem o democraţie electorală, dar nu o democraţie reală.

Având în vedere că Turcia e o „democraţie electorală", ce aşteptări aveţi de la alegerile de pe 1 noiembrie?
Sper ca Erdoğan să nu capete ce-şi doreşte, dar chiar dacă o face, sunt optimist. Singurul progres al Turciei în ce priveşte libertatea de exprimare din ultimii 12 ani s-a produs în ultimele câteva luni. Libertatea de exprimare a devenit un subiect de dezbatere. Partidele politice militează pentru libertatea de exprimare de dragul libertăţii de exprimare. Acum 15 ani, partidele de opoziţie criticau guvernele pentru că le dădeau prea multă libertate de exprimare kurzilor, creştinilor şi altor minorităţi. Măcar acum nu se mai întâmpla asta. Bine, mai e un singur partid care o ţine tot aşa, dar e doar unul singur. Asta e încercarea mea de a pune lucrurile într-o perspectivă pozitivă.

Credeţi că libertatea dumneavoastră de exprimare este mai în siguranţă acum?
Da, dar încă mai e nevoie să fiu însoţit de o gardă de corp. Dar sunt mulţi jurnalişti care spun lucruri mult mai importante şi mult mai caustice decât spun eu, iar ei chiar au de ce să se teamă pentru siguranţa lor. Eu pot să fac comentarii politice în publicaţii antiguvernamentale, dar eu sunt protejat. Acum zece ani, când mă atacau ziarele proguvernamentale, mi-era teamă că o să fiu împuşcat. Acum nu mă mai confrunt astfel de ameninţări. Tehnologia a ajutat poporul turc în lupta pentru libertatea de exprimare. Acum, oricine are acces la internet se poate informa. Nu poţi să ne interzici să intrăm pe Twitter. Nu poţi să ne reduci la tăcere.

Aveți cont de Twitter?
Nu, dar citesc tweet-urile altora mai mereu. Lumea îmi spune să-mi fac cont, că o să am un milion de followeri, dar nu aș ști ce să spun.

E greu să emiţi o opinie pertinentă în 140 de caractere.
Crezi? Așa o fi, dar tweeturile pot fi și frumoase. Foarte multă lume din Turcea își ia știrile de pe Twitter, dar asta nu e tot. Tweet-urile pot să fie ca poezia. Cine știe, poată că romanul ăsta e de fapt un amalgam de tweet-uri de ale mele.

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre literatură:
Literatura SF îmi taie pofta de viață
La Gaudeamus găseşti literatură mai porno ca Cinzeci de umbre ale lui Grey
Zece cărţi obligatorii pentru orice hipster
Povești SF care au anticipat cum o să ne supravegheze statul