Am vorbit cu basarabeanul care-ți arată ce înseamnă să fii rupt de România

Dumitru Crudu, 52 de ani, îți dă senzația că trăiește în altă lume, că e mereu cu gândul în altă parte. Cam cum ți-ai imagina că ar trebui să fie un poet sau un savant, dar genul de tip pe care îl întâlnești mai degrabă în cărți decât în viața reală. Un personaj. E suficient să îi asculți poveștile ca să te convingi. Spune că vine din Flutura, undeva în estul Republicii Moldova. E un sat despre care a scris și în cel mai recent roman al său, care nu există, însă, și pe hartă, pentru că numele oficial e altul.

Ca să nu facă armata sovietică, a plecat în Georgia și a nimerit în cea mai complicată perioadă a acesteia, când s-a ajuns și la război civil. La un moment dat, s-a trezit în mijlocul Rusiei, fără un sfanț în buzunar, și a dat șpagă singurul lucru pe care îl avea asupra lui: o carte, și aia împrumutată, pentru a putea ajunge cu trenul înapoi în Moldova.

A venit în România ca student, a lucrat în presă și a plecat când a fost concediat. Așa a scăpat de o condamnare la închisoare pentru calomnie (caz cusut pe o lege absurdă, înainte de modificarea Codului Penal). În Republica Moldova a lucrat la Europa liberă și la Radio Chișinău.

Când era copil și adolescent juca fotbal la un club și asta era meseria pe care și-o dorea – dar a început să aibă insomnii în cantonamente și ca să omoare timpul s-a apucat să citească și dintr-una-ntr-alta a ajuns scriitor. Crudu este, parțial, personaj și în propriile sale cărți, unde se regăsesc elemente autobiografice și chiar și-a jucat impecabil propriul rol într-un mic spot video

Dacă îi urmărești contul de Facebook te prinzi din trei postări că literatura e obsesia lui: scrie tot timpul ba de cărțile pe care le citește, care îi plac toate, ba de cenaclul pe care îl păstorește și unde încurajează debutanți. A publicat peste 20 de volume de poezie, teatru și proză, a fost tradus în vreo 15 limbi și a primit sau a fost nominalizat pentru premii literare în Republica Moldova, România, Cehia și Serbia.

Cel mai recent roman al său, Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, te trece prin 80 de ani din istoria Basarabiei (începând cu invazia sovietică din 1940), țesută în jurul personajului titular și al familiei sale. Spune că e o carte care l-a obsedat și la care a lucrat ani de zile, așa că de la ea a pornit și dialogul cu el.

VICE: Mi-ai spus la un moment dat că ţii foarte mult la această carte şi că e ca un copil aşteptat. De ce e mai importantă decât altele?
Dumitru Crudu: Dintre toate cărțile pe care le-am scris cel mai tare țin la acest roman, pentru că am pus în paginile lui o parte din ființa mea. Cu acest roman m-am culcat și m-am trezit câțiva ani buni. Am îndrăgit personajele din carte. Fiecare dintre ele mi-au devenit apropiate, iar familia din Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici a devenit și familia mea, cu toate că nu e un roman autobiografic și proza din carte nu e autoficțiune. E un roman care stă sub semnul metaforei și melancoliei. În el a încăput drama unei familii din România ruptă de România. Iar în oglinda acestei familii s-a reflectat drama Basarabiei.

Poate fi considerată Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici povestea ta şi a oricărui moldovean?
Desigur. Povestea familiei lui Mihai Mihailovici Lebădă-Ciuntu - omul cu doi tați, cu un tată vitreg colaboraționist și cu un tată drept victimă a sistemului - este povestea oricărui moldovean. Fiecare basarabean are doi tați, de regulă, dușmani de moarte sau aflându-se într-un adevărat război. Mihai Mihailovici a fost crescut când era copil de tatăl său care a făcut gulagul și, când a devenit adolescent, de tatăl care a trecut de partea noului regim. Omul cu doi tați sau două burice. Întrebarea e pe cine îl va alege. Și pe care dintre ei și-l va lua model în viață. Drama basarabeanului e că pendulează între cei doi tați și ambii îi sunt dragi.

Am trăit ceva vreme la Chişinău, iar sentimentul cu care am rămas este unul similar cu cel care răzbate din cartea ta: al unei melancolii care dă să te cuprindă, dar în clipa următoare nimereşti într-o situaţie atât de bizară, că izbucnești în râs. Este această atmosferă specifică spațiului ex-sovietic în general sau Basarabiei în particular?
Spunea foarte bine Gelu Diaconu, că romanul meu ar începe ca o dramă, ar continua ca o comedie și s-ar termina ca o tragicomedie și e foarte adevărat asta. Iar acest sentiment îl ai și când te afli la Chișinău: că același lucru îl poți privi din toate aceste unghiuri de vedere. Iar asta se întâmplă pentru că Basarabia se află pe niște nisipuri mișcătoare și nimic nu e sigur acolo, sau vorba lui Cioran, singurul lucru sigur e că nu e nimic sigur.

Ce i-ar spune Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici unui străin care știe prea puține despre Basarabia? Cu ce crezi că ar rămâne după ce a citit cartea?
I-ar spune că oameni faini și interesanți pot exista oriunde în lume, inclusiv în Basarabia.

Cartea m-a dus cu gândul la O zi din viața lui Ivan Denisovici, pentru că prezintă tot un fel de univers represiv și concentrațional, de altă natură. A fost un demers voit din partea ta?
Dialogul cu Soljenițîn e voit. Iar ideea pe care vreau s-o transmit e că pușcăria în care au trăit basarabenii nu se termina acolo unde se termina sârma ghimpată. Dar mai sunt și ale trimiteri textuale: la filmul Ziua cârtiței, la romanul 9 noiembrie, la romanul Aceeași zi sau la romanul Întâlnirile de joi.

Știu că ai nimerit în tot felul de situații complicate, ca războiul civil din Georgia. Care e cea mai stranie aventură pe care ai avut-o?
Despre asta voi povesti în noul meu roman.

Pare că trăiești numai pentru literatură. Ce înseamnă literatura pentru tine?
Frumusețea lumii.

Și acum una la care vreau să fii (și mai) sincer: de ce și pentru cine scrii?
Pentru oamenii buni.