Trăiesc de 13 ani cu schizofrenie și asta mi-a arătat cât de nebună e România

Astăzi nu te mai mișcă nimic într-o știre de tipul: o pacientă de la spitalul bucureștean Obregia a fost găsită moartă în tufișurile unității medicale, la șase zile de la dispariție. Sau despre pacienții legați de paturi la Centrul de Boli Psihice Măciuca. Nu mai vorbesc de cazurile cu bolnavi psihic, periculoși și violenți, care ajung înapoi pe stradă și comit crime. Deși nu plătește pentru toate astea, există un vinovat cert: statul român.

Realitatea îți arată că ignoranța autorităților face victime. Vara asta, șapte persoane cu probleme psihice și-au pierdut viața după ce au fost atacate cu un stativ de perfuzie de un coleg de suferință în saloanele Spitalului Săpoca. Ministrul Sănătății a vorbit despre un lung șir de erori umane. Dar discuția despre tragedie s-a încheiat cu demisia managerului spitalului de lângă Buzău.

În România, 248 de mii de oameni suferă de o afecțiune psihică potrivit ultimelor date de la Institutul Național de Statistică (INS). Acest număr oferă doar o imagine schingiuită asupra marii probleme de sănătate mintală pe care o are țara. Căci se bazează doar pe ce transmit mai departe medicii de familie despre pacienții înscriși în condica lor cu probleme psihice, de la depresie, schizofrenie până la tulburare bipolară.

E realitatea dureroasă din sistemul care ar trebui să-i aibă în pază pe bolnavii psihici ai României. O realitate pe care Miruna Popescu* (45 de ani) a cunoscut-o în ultimii 13 ani, în care a trebuit să trăiască cu schizofrenie paranoidă, în timp ce-și creștea fiul adolescent într-un apartament din București.

Am întâlnit-o pe Miruna la primul Mad Pride Week organizat în săptămâna 7-12 octombrie în Capitală, fix de Ziua Sănătății Mintale. Aici este povestea ei.

Sunt Miruna Popescu. Am fost diagnosticată la 32 de ani cu schizofrenie paranoidă. Diagnosticul a picat la doi ani după ce am ieșit dintr-o relație violentă cu tatăl copilului meu, un bărbat care m-a abuzat constant de la 19 la 30 de ani. Am avut puterea de a spune stop după ce a încercat să mă omoare. Într-o noapte, s-a pus să-mi dea pumni în cap și nu s-a mai oprit până dimineață. Eu de asta am luat-o razna, pentru că mi s-a părut că orice aș face, voi ajunge în aceeași situație, în care un bărbat cu care sunt într-o relație va încerca să mă omoare pentru că vreau să rup legătura. Nu sunt construită să fiu pe vecie a cuiva.

Înainte să clachez, mă simțeam extenuată psihic, mă frământau gândurile încontinuu și acel zgomot asurzitor din capul meu nu se oprea niciodată. Simțeam o presiune foarte mare, voiam să iau o bormașină și să-mi dau o gaură, ca să iasă tensiunea aia uriașă din creierul meu. Apoi, toate lucrurile din înăuntru au dat deodată p-afară, pentru că nu puteam să le duc mai departe. Aveam o siguranță uriașă în mine, dar era falsă. Eu treceam pe mijlocul străzii cu copilul de mână. Îmi spuneam că toate mașinile trebuie să oprească pentru mine. Credeam că sunt Dumnezeu.

Știi cum te simți atunci când o iei razna? Ești ca într-o clepsidră. Te simți conectat cu tot Universul. Și te simți când în siguranță, când foarte înspăimântat. Depinde de moment. Ești fie foarte sus, fie la fundul prăpastiei. Dar, oricum ai fi, nu-ți dai seama că nu ești bine.

Prima psihoză am avut-o în 2006, la doi ani după ce am scăpat de ăla care mă bătea. În mijlocul unui episod, frate-miu m-a dus de mână la Obregia. Nici nu m-au internat. M-au trimis acasă cu niște picături de Haloperidol (medicament folosit în tratarea unor psihoze acute sau cronice).

Cred că una dintre problemele sistemului psihiatric este că te duci să ceri ajutorul, iar ei te trimit acasă. Eu eram mamă singură, iar ei mi-au dat picături și m-au lăsat pe drumuri, fără să mă întrebe cum o să mă descurc să-mi plătesc facturile delirând, cum o să cresc un copil în timp ce aud voci și cum o să mă țin de serviciu cu toate astea în mine. Dar am reușit, le-am trecut și am ieșit la suprafață. Nici eu nu știu cum.

După ce am ieșit de pe ușa spitalului, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc la policlinica de cartier. Am ajuns acolo pe propriile picioare. Mi-au pus diagnostic de schizofrenie paranoidă, dar și un tratament, pe care îl iau și acum, 13 ani mai târziu. Mi-a plăcut că pastilele mă trezesc imediat la realitate. După prima pastilă, îți dai seama că ți-ai revenit. Deodată, e liniște în jurul tău. Și vezi că nu erai bine atunci când aveai toată siguranța de pe lume.

După toți anii ăștia, am ajuns la o concluzie. Eu nu sunt normală cu capul și vreau acele pastile cu orice preț. Nu mă descurc fără ele. Și au existat perioade lungi în care nu mi-am luat medicamentele pentru că nu mi le-am permis. Ani de zile am trăit din împrumuturi. Mă împrumutam lună de lună ca să am ce pune pe masă. Salariul meu ținea trei săptămâni și luna avea patru. Iar o săptămână eram pe zero. Apoi, am rămas fără job. S-au terminat și banii de șomaj. Eram îngropată în datorii și nu aveam de unde să mănânc. Ce să mai visez pastile!

Am trăit într-o sărăcie lucie peste un deceniu. O sărăcie care a început când am ajuns mamă singură în 2004. Doi ani mai târziu a lovit boala. Iar în 2009 a venit criza. De asta nici nu vreau să mă plâng. Cu toții eram săraci în perioada aia. Dar, în același timp, trebuia să-mi țin în frâu boala psihică și să cresc un copil. Așa că, în ciuda unor episoade de delir, am reușit să muncesc ca bucătăreasă în Cipru. Mi-am plătit datoriile și m-am întors în România. Am mai muncit apoi câte un an în Italia și Irlanda. L-am luat și pe băiat cu mine, că nu aveam cui să-i las. Din cauza asta a pierdut câțiva ani de școală. Dar am avut șansa asta să scap de datorii. M-am pus pe picioare.

Eu eram nebună în acte și m-au lăsat singură cu un copil în casă. Nu m-a căutat nimeni. La un moment dat a venit un polițist de proximitate și a vorbit cu fiul meu, pentru că nu-mi ridicasem rețeta de la policlinica de cartier. Ăla a fost singurul moment când m-a verificat cineva. Și asta doar pentru că am fost luată în evidență de oamenii de la policlinică, după ce am plecat de la Obregia. Altfel, ca bolnav psihic, ești lăsat de nebun în România.

Nu a venit nimeni de la Protecția Copilului. Deși eram o persoană cu probleme psihice, iar fiu-miu era minor. Avea doar nouă ani când am luat-o razna, dar nu a interesat pe nimeni. Și poate aș fi vrut să-mi ia cineva băiatul pentru câteva luni, ca să nu am grija serviciului, doar să stau și să dorm. Voiam să-mi iau pastilele și să mă relaxez. Să nu mai am obligații.

Dar, până la urmă, pe mine băiatul m-a ajutat. Îmi mai lua din responsabilități. Când veneam de la muncă, puneam mâncarea pe foc și îi spuneam că mă întind puțin pe canapea. Leșinam acolo, iar el venea să mă trezească când scădea apa din oală. Când mă băgam la culcare, el venea din urmă să stingă lumina, să închidă televizorul și să încuie ușa.

Nu mai știu după câți ani am ajuns din nou la spital. Memoria mea de scurtă durată este varză de când s-a declanșat boala. Îmi amintesc unde eram acum trei decenii, dar nu știu ce făceam pe vremea asta, anul trecut. Fiecare zi e la fel și e greu să-ți amintești. Nu am niciun marker temporal. Știu doar acasă și serviciu. Mult spus serviciu, căci muncesc la negru într-un birou de arhitectură, ca să pot supraviețui.

Știu că am mers de cinci ori la Obregia. Și am avut patru internări, toate voluntare. Nu mă simțeam bine și sunam la salvare, le ceream să mă ducă la Psihiatrie. Îmi amintesc că odată eram în tramvai când s-a declanșat psihoza. Deodată, s-a așternut liniștea peste vacarmul din jurul meu. Și a început o slujbă de înmormântare. M-am panicat că o să mor. Am coborât la prima stație și am sunat la 112. Am ajuns la Obregia.

De obicei, când ajung să cer ajutor psihiatric, le povestesc medicilor de gardă ce aud și ce simt. Ei își dau seama că ceva nu e în regulă cu mine, că nu sunt sănătoasă la cap. Pe lângă toate lucrurile pe care le spun, mai plâng și isteric. Așa că mă internează.

La Psihiatrie, nicio internare nu a durat mai puțin de trei săptămâni. Nu ți se întâmplă nimic acolo. Îți dau pastile de dimineață până seara. Iar după perioada asta, trebuie să pleci acasă chiar dacă nu te simți pregătit. La un moment dat, am crezut pur și simplu că mă vor arunca într-o junglă în ziua externării. M-am apucat de plâns ca să-i conving să nu-mi dea drumul.

Adevărul este că eu am fost abuzată mereu de oamenii considerați normali la cap. Toate traumele mele au fost în afara spitalului, deci e clar că mă simt mai în siguranță la Psihiatrie.

Ca să nu mai ajung în asemenea situații, am învățat să-mi manageriez simptomele, când simt că mă apropii de o cădere. De obicei, cele mai intense semne ale unei căderi le detectez în spațiul public. Se întâmplă să simt deodată că toată lumea vorbește cu mine și despre mine. Aud toate vocile din jur mai tare. Toți oamenii se mută la mine-n cap. Și atunci îmi spun: Gata, mă conectez din nou cu Universul. E o tâmpenie!

Te ia încetișor, nu îți dai seama. E așa, ca un curs de apă care te duce într-o stare incertă, dar te duce încetișor. Iar acel încetișor e chiar plăcut, nu-ți vine să ieși de acolo. Trebuie să te tragi cu putere. E o stare de bine. Apoi urmează cel mai îngrozitor lucru, acea spaimă teribilă care este asociată cu o alunecare completă într-un nou episod psihotic. Este oribil să fii nebun și să trăiești cu acea angoasă care te înghite complet. Te simți ca într-un coșmar din care nu poți să te trezești, pentru că ești deja treaz. Nu doresc nimănui așa ceva.

Acum trăiesc din ajutorul și pensia de handicap, cumulate înseamnă undeva la 1 600 de lei. Doar că pensia nu e pentru mine o plasă de siguranță, pentru că odată la doi ani trebuie să merg la reevaluare. Și asta mă stresează, că doar nu a descoperit nimeni cum să vindece schizofrenia paranoidă.

Mă enervez când mă gândesc că după pensie am umblat jumătate de an, din martie până-n septembrie. Adică eu, o persoană bolnavă psihic, a trebuit să iau la pas orașul pentru niște acte care să demonstreze că nu sunt în stare să păstrez un job. Dar chiar nu e nimic normal în țara asta. Iar ăia care au făcut aceste legi sunt mai razna ca mine.

Oricum nu mă descurc cu acești bani de la stat să am grijă de mine și de copilul meu. Muncesc și la negru într-un birou de arhitectură. Îi ajut la scrierea de proiecte. E foarte fain, chiar dacă am un șef cu crize de nervi. Noroc cu pastilele care mă ajută să mă detașez de această situație și de comportamentul lui.

Mă simt ca la a doua tinerețe. Acum fac ce nu am putut până acum din cauza obligațiilor și a bolii. În curând mă apuc și de formarea ca psihoterapeut. Ăsta este visul vieții mele. Nu am reușit să mă înscriu toamna asta. Am ajuns prea târziu.

De Psihologie m-am apucat în 2006, fix înainte să o iau razna. Atunci aveam paranoia, dar și un curaj nebun. După un an am rămas fără bani, așa că taică-miu mi-a plătit următorii ani de facultate. Totuși, nu înțeleg cum am putut să duc școala în acea perioadă. Luam antipshiotice, eram teleghidată. Învățam mecanic și vărsam totul pe foaia de examen. Nu mai țin minte nimic.

Dar nu îmi e teamă să încep acum formarea. Pe diploma mea scrie psiholog, dar eu nu sunt psiholog, sunt referent. Și nimeni nu angajează referenți. Dacă ajung terapeută, aș vrea să fac ședințe online. Eu am făcut mult timp terapie de asta, mai întâi din postura de pacient, iar mai apoi din cea de terapeut, căci trebuia să-mi fac cumva practica pentru facultate. Era un asemenea site de terapie online și la noi, dar s-a închis acum câțiva ani, după ce fondatorul a plecat în Dublin.

Cred că interacțiunea online m-ar păstra într-o poziție mai sigură vizavi de client. Și nici nu vreau să fiu un terapeut prost. Că e plină lumea asta de terapeuți care nu se pricep la treaba lor.

Nu știu nici dacă le voi spune clienților că eu la rândul meu sufăr de o boală psihică. Cred că unora este bine să le spui, că-i încurajezi. Te văd pe tine cât de bine o duci și le dai o speranță. Dar mai e și partea cealaltă a monedei: „Cum să o ascult eu pe asta. E mai nebună ca mine”? Cred că stigma față de persoanele cu tulburări mintale există și în interiorul comunității. Că un depresiv se poate uita într-un anumit mod la un schizofrenic.

Boala pe care o am se agravează cu bătrânețea. Nu știu în ce direcție o pot lua. Azi sunt bine, dar mâine habar n-am. Încerc să trăiesc clipa. Iar singurul lucru de care mă tem în continuare este sărăcia. Că mi-a luat atâția ani să mă târăsc din acea situație. Nu pot aluneca din nou.

Locuiesc cu fiu-miu, care acum are 22 de ani. El mă sprijină și mă supraveghează. E mai bine așa.

* Miruna Popescu este un pseudonim folosit pentru a-i proteja identitatea.