Am fost înjunghiat de 35 de ori și sunt încă în viață

Chestia cea mai dubioasă e că n-am realizat că fusesem înjunghiat. Adrenalina mi-a amorțit durerea. I-am întrebat pe medici ce s-a întâmplat, în timp ce mă transportau spre ambulanță. Mi-au zis că situația nu arăta prea bine și m-au întrebat dacă am pe cine să sun. Le-am dat numărul mamei mele. Asta era prin 2008.

Nu simțeam nimic, vedeam doar alb în fața ochilor.

Ambulanța m-a dus la un spital din estul Amsterdamului, dar chiar înainte să intrăm, doctorii s-au răzgândit și au zis că rănile sunt prea nasoale și trebuie să mergem la un spital mai mare. Atunci m-am gândit că o să mor.

Trei zile mai târziu, m-am trezit la secția de terapie intensivă, cu un tub în gât și zeci de fire pe brațe. Doctorii mi-au zis că aș fi murit dacă aș fi ajuns cu zece minute mai târziu.

S-a întâmplat pe 7 noiembrie, de aniversarea morții tatălui meu. Cu doi ani înainte, fusesem cu el în Panama, pentru că se gândea să se mute acolo. În ziua aceea, ieșise să rezolve niște treburi și voia să cumpere niște iarbă în drum spre casă. A fost jefuit și împușcat în cap. Când am primit telefonul în noaptea respectivă, am crezut că eram în iad. Peste câteva zile, am zburat înapoi spre casă, fără tata.

În următorii ani, am început să fac greșeli. Nu mă mai temeam de nimeni: aveam un anturaj de băieți răi și făceam tot felul de prostii. Uneori, când ieșeam în oraș, ajungeam să mă bat nasol. Dar niciodată n-a fost foarte grav, până în ziua în care am fost înjunghiat.

În noaptea aceea, ieșisem de la job și voiam să beau ceva. Cred că mă gândeam la tatăl meu, în subconștient, dar nu la modul super serios. Era târziu când m-a sunat iubita mea de atunci; era într-un club din centru și m-a întrebat dacă vreau să ne vedem. M-am dus cu scuterul.

Pe drum, m-am întâlnit cu doi tipi pe care îi știam de la școală. Cu unul dintre ei mă vedeam des într-o vreme, făceam muzică. Fusesem la el acasă, o știam pe maică-sa, dar nu-l mai văzusem de vreun an. Era un șobolan de cartier, umbla cu băieți mult mai răi decât ăia cu care umblam eu.

Am simțit imediat că ceva nu era în regulă. A zis ceva de iubita mea, gen: „Unde e curva aia?”. N-am avut chef de bătaie, așa că am plecat. Nu realizasem că unul dintre ei lăsase la mine pe scuter o pungă de plastic cu o sticlă de whiskey în ea. Am vrut să scot bani de la un bancomat, dar toate erau nefuncționale. Chestia asta, combinată cu ce spusese tipul despre iubita mea, m-a enervat și m-a agitat din ce în ce mai tare.

Apoi, unul dintre cei doi tipi m-a sunat și a început să urle la mine ceva despre băutura pe care o lăsaseră pe scuter. Știam că e pe scuter, dar asta era ultima mea grijă. Nu mă mai certasem cu tipul ăsta înainte, dar acum eram nervos și l-aș fi pocnit.

I-am văzut în piață și le-am zis să vină după mine să stăm de vorbă. În spatele pieței Rembrandt e un pod peste un canal. Când am ajuns acolo, l-am pocnit în nas. Am început să ne batem. S-au adunat și alți tipi, dar nu s-au băgat. Stăteau și se uitau. Era întuneric și amândoi eram cu adrenalina la maximum. Cred că i-am tras un șut în cap.

Apoi a început să-mi curgă sânge pe față și nu mă simțeam deloc bine. Am căzut. Unul dintre tipi m-a întrebat dacă primisem ce căutam. I-am zis să tacă și să cheme o ambulanță. Au mai apărut alți oameni și cei doi au fugit. Cineva a sunat la salvare, pentru că în câteva minute au venit poliția și o ambulanță.

Trei zile mai târziu, m-am trezit amețit de la morfină. Eram înconjurat de familie și de iubita mea. Aveam tubul ăla în gât și nu puteam vorbi. Toată lumea voia să știe ce se întâmplase, pentru că nu aveau idee. Dar nici eu nu știam.

Doctorii le spuseseră alor mei că probabil n-o să supraviețuiesc. Până să mă trezesc, mă operaseră de trei ori și îmi cedase un plămân. Am fost înjunghiat de două ori în ficat și celelalte răni erau pe brațe și picioare. Aveam copci la cap și pe față. Doctorii trebuiseră să mă deschidă cu totul ca să vadă de unde sângerez. Aveam vreo trei sute de copci în total. Primisem 12 litri de sânge, când corpul uman are doar șase în total. Sângeram ca un porc.

Chirurgul mi-a zis că aveam 35 de răni de înjunghiere. Să înjunghii pe cineva o dată sau de două ori se poate întâmpla dintr-un reflex de apărare, dar să înjunghii o persoană de atâtea ori e o altă poveste.

Am ajuns să stau în spital vreo două luni. A fost un coșmar. Plămânul îmi tot ceda și îmi era greu să respir. Așa că mi-au făcut o gaură în piept, cu un dispozitiv ca o foarfecă. Am putut respira din nou, dar era foarte dureros. Acum știu cum te simți când ești înjunghiat.

După incident, am hotărât să-mi schimb total viața. Tatăl meu era muzician și a lăsat în urmă multe instrumente. Am hotărât să fac ceva cu ele. Am rugat un prieten să-mi aducă o chitară cât am fost în spital.

În fine, am fost în recuperare pe șomaj vreo doi ani. Un prieten de-ai tatei m-a învățat să cânt la chitară și am devenit destul de bun. Am cântat cu câteva trupe la festivaluri și prin Amsterdam. Am renunțat la prietenii care nu mă vizitaseră și nu mă sunaseră. Am devenit muzician pe bune și am cunoscut o grămadă de oameni minunați prin chestia asta.

Cred că tata a avut o legătură cu ce mi s-a întâmplat. E clar că trăiam greșit. După incident, mi-am reprogramat viața. Nu mi-e dor de el, știu că e în mine.

Tipul care m-a înjunghiat a fost arestat în aceeași noapte. Poliția a găsit arma la fața locului. N-am avut puterea să merg la proces. A primit o sentință de doi ani și a fost sfătuit să nu mă contacteze. Nu l-am văzut de atunci, cred că s-a mutat la țară.

Îl cunoșteam și știu că nu e un om rău. M-am întrebat adesea cum de a pierdut controlul în noaptea aceea, dar cred că pot înțelege. A vrut să le dovedească tipilor din anturajul lui că e gangster. Deși gașca aia e mai mult de golani de cartier.

În primii ani după ce a fost eliberat, m-am întrebat ce aș face dacă m-aș întâlni cu el. Dacă l-aș aștepta undeva și l-aș ataca și l-aș omorî? Dar e doar o fantezie stupidă. N-aș face asta, pentru că n-ar ajuta la nimic. Amândoi ne-am învățat lecția.

Articolul a apărut inițial pe VICE NL.