Tipul ăsta face mai multe pentru București decât tine, oricât ai scrie pe Facebook despre Firea

Dacă te gândești că nu mai e nimic de făcut în țara asta și ar fi bine să-ți faci bagajele, atunci trebuie să știi că există încă mulți oameni care nu au abandonat lupta. Se bat chiar și pentru chestii aparent minore cum ar fi salvarea unor parcuri din calea mașinilor din București sau a unor monumente lăsate vraiște de autoritățile locale. Victoriile astea par mărunte, dar nu sunt. Dacă toți am face la fel, în loc să ne mulțumim, spre exemplu, doar să lamentăm pe Facebook că Firea e așa și pe dincolo, atunci viața ar fi mai plăcută în orașul ăsta.

Andrei Dumitrescu este unul din oamenii cei mai implicați în a semnala probleme autorităților (și a încerca să le rezolve) pe care-i cunosc. Spre exemplu, a reușit de unul singur să desființeze parcări ilegale din București. Iar dacă te-ai trezit vreodată cu un flyer în parbrizul mașinii pentru că ai parcat aiurea, blocând o alee, s-ar putea fi avut deja de-a face cu el.

Am stat de vorbă cu Andrei Dumitrescu și l-am întrebat de ce simte nevoia să fie un cetățean activ. Uite ce mi-a răspuns.

VICE: Cu ce te ocupi în viața de zi cu zi?
Andrei Dumitrescu: Am 32 de ani, am cea mai înaltă funcție în stat, de Cetățean Preocupat. Pe lângă asta sunt voluntar în cadrul unei asociații care se ocupă de copiii cu nevoi speciale, țin cursuri de dezvoltare personală pentru copiii tipici într-o grădiniță și lucrez cameraman într-o televiziune. Pe lângă asta, sunt interesat de etica socială și drepturile omului, de societate și dezvoltarea ei.

Ce te-a apucat? De unde și până unde preocupări civice?
Habar nu am să spun de unde. M-ai pus pe gânduri. Putem să nu avem preocupări civice când trăim în societate? Bineînțeles că putem, sigur că putem să stăm și să visăm la fuga noastră în pădure, departe de societate, doar că până acolo am vrea să avem un drum asfaltat, o farmacie în drum daca ne doare capul și niște pantofi de drumeție bine făcuți (chiar și made in China). Eventual net și oleacă de Insta, Snapchat, Facebook și un Tinder pentru urși.

Cum a început totul? Când ți-ai dat seama că e în puterea ta să schimbi ce te deranjează prin București?
E un moment cheie, când am simțit frica din glasul unui funcționar public care nu știa cum să răspundă și se blocase după ce i-am spus că încalcă legea. Glumesc! O stradă cu un șanț imens peste care a fost aruncată o mână de pământ. A zăcut așa mai bine de un an, începuse să crească iarba, arăta bine cum natura își reintra în drepturi, dar nu despre asta e vorba.

Am simțit frica funcționarului public, dar ăsta a fost un moment în care am realizat că ceva e profund greșit în relația noastră cu statul, cu autoritatea, și am încercat să clarific situația. I-am explicat persoanei în cauză că nu trăim în lumi diferite și binele nu e ceva abstract. Chiar se poate să avem grijă de nevoile și drepturile noastre fără să intrăm în conflict, iar dacă avem unul, e bine să-l transformăm în ceva constructiv.

A mai urmat o pauză și a urmat un soi de spovedanie. Mi-a spus de ce nu se face nimic. Mi-a descris situația cu lux de amănunte: firma este a lui X care are legături cu Y și tot așa. Încrengătură de tip balcanic. Apoi mi-a dat toate informațiile de care aveam nevoie plus o invitație „la birou”. Până la urmă s-a asfaltat strada. Am dat peste niște funcționari foarte buni, mă sfătuiesc, mă îndrumă, o „ardem” instituțional. De la cetățean la funcționar!

Ce schimbări ai adus până acum de care ne bucurăm noi toți?
Cea mai importantă cred că e cea a mentalității. Se poate. Oamenii se interesează despre mecanismul de funcționare. În rest, străzi asfaltate, lucrări și șantiere semnalizate, respectarea obligațiilor de către instituții diverse, mi-am convins vecinii să selecteze deșeurile, să mă lase să ud grădina ca să nu mai fiu nevoit să o ud noaptea pe ascuns. Parcări care au redevenit spații verzi. Am dat jos un mega banner care nu respecta legea electorală și era montat strategic pentru o brumă de publicitate gratuită. Lucruri mărunte de tot. Când spun că „am făcut” ceva mă refer la faptul că am fost ca o albină care te bâzâie și te fac să o iei la fugă. Eu doar bâzâi.

Dacă ar fi să înceapă și alții genul ăsta de activism civic, care ar fi rețeta?
Înainte de toate e bine să te uiți în oglindă și să-ți spui sincer ceva. Orice. Dar să fie sincer. Apoi te uiți în jur și vezi ce nu e la locul lui. Dacă ești sincer nu prea poți să te minți cum că e totul ok sau că pe tine nu te interesează. Sau nu te afectează. Astea sunt cele mai des invocate scuze. Scuzele astea nu schimbă nimic. Nici măcar starea de spirit.

Bun, după ce ai trecut de pasul numărul unu, urmează să-ți aduci aminte de compunerile din școala generală și să faci ceva de genul ăsta. Numai că trebuie să mergi cu ele până în pânzele albe. Urmează telefoane peste telefoane, mailuri, discuții pe care merită să le înregistrezi pentru posteritate și un simț al umorului bine dezvoltat.

Dar nu uita de dreptate. Dar nu uita de ceilalți. Chiar dacă nu e strada ta, fă ceva pentru ea și dă de veste. Întâi faci ceva, apoi dai de veste. Invers, e mai greu, te uiți bucuros cum îți dă lumea like la nimic și te întorci pe partea cealaltă. Așa că identifică problema, vezi unde se încadrează și apucă-te de telefoane, mailuri, sesizări și neapărat, notează-ți tot. Când ai făcut sesizarea, unde, numărul de înregistrare, cu cine ai vorbit și toate cele. O să te simți ca un detectiv din filmele americane de duzină.

Acum la ce lucrezi?
Încerc să eliberez un monument istoric de termopane, chioșcuri, fum de mici și accente balcanice (nu spun care pentru că e un proces în desfășurare). Și poate până pe 1 decembrie, de Centenar, se reabilitează și Memorialul Renașterii. Sunt niște băieți care l-au mutilat, neștiind că au libertatea asta datorită unor oameni care au murit strigând după libertate.

Apropo de asta, sper ca zidul de la Universitate să fie reabilitat. Urmele gloanțelor de acolo nu trebuie să dispară și nici să fie acoperite cu un graffiti. Ce nu înțeleg eu e răzbunarea asta gratuită. Atât funcționarii care dau avize ilegale cât și grafferii care mâzgălesc monumentele istorice au ceva în comun. Inconștiența. Îmi par ca niște adolescenți care se enervează pe părinții lor pentru că n-au primit bani de bere și încep să vândă din casă lucruri și să mâzgălească pozele familiei.

E clar. Ai foarte multă treabă. Ce mai ai în plan pe termen mai lung?
O caravană de film. O să merg prin sate cu proiectorul în spate și să încerc să fac lumea de la țară puțin mai unită. Am impresia că ne cam batem cu superioritatea peste față la fiecare 4 ani când începem să discutăm despre „proștii ăia de la țară care votează pentru un litru de ulei”. Când vorbim despre țările nordice și progresul lor, poate ar fi bine să ne uităm și-n istoria lor. Așa, alt plan, eliberarea trotuarelor. Sunt în lucru cu niște fluturași pe care o să-i pun în parbrizul celor care blochează trotuarele. În numele persoanelor nevăzătoare, a celor aflați în scaunul cu rotile sau a celor cu copiii în căruț. Și astea-s de suflet toate.

Ai pleca din țară dacă ți s-ar oferi vreo oportunitate pe afară?
Am fost plecat, m-am întors cu o experiență foarte bună, e util să respiri aerul din altă parte, dar, pe bune, să fim pe locul doi după Siria la emigrare? Cred că e ceva stricat la softul nostru. De ce să nu îi facem să plece pe cei care ne fac pe noi să vrem să plecăm? E o mantră a generației noastre, după „Bună, ce faci?” să spui că vrei să pleci din țară. O practic și eu foarte conștient că e doar un fel de salut. Încă am posibilitatea să plec din țară. Îmi acord mereu termene fictive. După ce termin X, dacă se întâmplă Y…

Cât crezi ca te mai țin nervii să tot ai treabă cu statul?
Dacă nu mă linșează nimeni pe stradă, nu ajung să-mi pierd locul de muncă sau să se ferească lumea de mine ca de un procesoman, sper să țină cât mai mult. Bine, oamenii au tendința să se delimiteze de cei care contestă autoritatea, dar e ceva firesc, nu e de condamnat. Oricum, civismul seamănă cu jocurile video. Ai level 1, level 2 și așa mai departe. Iar ele sunt făcute să te țină activ. Nu știu la ce nivel am ajuns, dar nu pot să mai las jocul din mână.