Țara asta de lângă România nu există, oficial, dar fotograful ăsta îți arată viața oamenilor ei

Transnistria este o republică separatistă rusofonă, care a declarat război moldovenilor la începutul anilor '90. A câștigat, între timp, o relativă autonomie. Există 27 de ani mai târziu pe împrumuturile Moscovei și nerecunoscută drept țară de către Națiunile Unite. Practic, singurele unități cvasi-statale care recunosc existența Transnistriei sunt Abhazia, Nagorno-Karabah și Osetia de Sud, ceea ce ar trebui să-ți spună ceva, pentru că astea sunt alte trei regiuni separatiste care nu fac parte din ONU.

Acum ai șanse să auzi de regiune doar când se antrenează aici rușii pentru invazie sau când obișnuim să-l blocăm pe vicepremierul rus să ajungă la Chișinău și Tiraspol.

Anton Poliakov, 27 de ani, e fotograf și poate spune că e la fel de bătrân ca o țară, pentru că s-a născut în anul declarării independenței Republicii Moldovenească Nistreană. Poate că viața unui transnistrean nu-ți trezește niciun interes deosebit, dar Poliakov a câștigat Bob Books Photobook Award pentru un proiect în care lasă lumea să știe că viața de zi cu zi nu e așa cum și-au imaginat-o într-o țară ca Transnistria.

L-am căutat pe Poliakov să aflu câte ceva despre cum e să trăiești într-o țară care nu există și despre toate impresiile greșite pe care le avem despre un loc numit uneori „gaura neagră a Europei".

VICE: Ai câștigat premiul Bob Books Photobook pentru proiectul intitulat Transnistria Conglomerate, în care ai explorat două culturi – cea moldovenească și cea rusă. Cum înfruntă tinerii ideea de a trăi într-o țară care nu există, potrivit Națiunilor Unite?
Anton Poliakov: Mă îngrijorează problema identității naționale. Istoric, multe grupuri etnice au locuit în Transnistria (ruși, moldoveni, ucraineni, bulgari, polonezi etc). În ce mă privește, mama mea a venit din Siberia, iar tata s-a născut într-un sat din Ucraina. M-am născut într-o țară nouă și, la vârsta de 16 ani, am primit un pașaport transnistrian. Oamenii au învățat cum să trăiască împreună într-un teritoriu atât de mic și să nu fie ostili unii față de ceilalți.

Aproape toți tinerii se confruntă cu o alegere grea – să rămână sau să plece. Dacă stai, atunci ce poți să faci într-o țară care nu are niciun viitor, iar dacă pleci – atunci spre ce țară te îndrepți? De cele mai multe ori, oamenii aleg între Rusia și Moldova.

Din păcate, țara nu a învățat cum să trăiască independent. Cred că este principalul motiv pentru care nu se poate dezvolta o societate. Oamenii caută să plece din țară ca să trăiască în condiții ceva mai stabile și cu un viitor clar. Iar generației tinere îi lipsește de multe ori viața culturală și oportunitățile necesare pentru a se dezvolta.

Care e impresia greșită pe care străinii și jurnaliștii o au despre viața în Transnistria?
De multe ori, văd cum jurnaliștii străini devin ostatici ai unor imagini pe care le-au văzut sau a unor lucruri pe care le-au citit deja despre Transnistria. Așa că mulți continuă să vorbească din când în când despre „muzeul de simboluri sovietice" sau despre „gaura neagră a Europei". Dar eu nu vreau ca ei să se concentreze doar pe aceste imagini.

Documentezi fotografic viața cotidiană a unui transnistrean. Poate că asta e o impresie superficială, dar cumva viața cotidiană pare mai mult sau mai puțin ruptă dintr-un muzeu sovietic, care încearcă să mențină o imagine impecabilă a URSS.
Este greu pentru mine să discut despre similaritățile dintre prezent și epoca sovietică, pentru că m-am născut când exista deja Transnistria. Mi se pare că mentalitatea sovietică este intrinsecă pentru cei mai mulți oameni. Pentru mulți, ăsta a fost poate cel mai fericit moment din istoria Transnistriei.

Dacă e să vorbim de simboluri sovietice și de arhitectură, nu cred că avem mai multe decât în orice altă țară post-sovietică. Mie îmi place estetica arhitecturii sovietice, cred că ar trebui să fie conservată, mai degrabă decât să încercăm să o înlocuim cu ceva modern și, de regulă, vulgar.

Este o parte din istoria noastră culturală și este o rușine pentru mine să văd că ei încearcă să scape de ea. Dar tocmai aceste schimbări mă determină să-mi continui proiectul fotografic despre Transnistria.

Din fotografiile tale, înțeleg că tinerii fie se înscriu în armată, fie se bagă în concursuri de culturism. De unde vine acest interes pentru lupte și putere fizică?
Transnistria este o țară destul de tânără, care nu are încă o cultură proprie și tradiții. Educația patriotică și militară este o încercare de a crea anumite valori pentru copii și de a le inocula o iubire pentru țara lor.

Îmi place proiectul „Mahala" – poate și pentru că, în română, se referă la o comunitate strânsă, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea, dar e și ermetică. Tu cum ai reușit să intri în satul Hristovaia? Cum i-ai convins pe săteni să aibă încredere în tine?
Am făcut proiectul împreună cu un alt fotograf din Transnistria și cu prietena mea, Anna Galatonova. Primul lucru pe care l-am observat în timpul primei noastre vizite a fost: „În ce loc frumos trăiesc tinerii ăștia!" Am vrut să le descoperim viața de zi cu zi și să vedem cum apropierea de natură le afectează atât viața, precum și viziunea asupra lumii. Care sunt provocările pe care întâmpină – atât în privat, cât și într-un sens general.

Inițial, ne-a fost greu să găsim o persoană deschisă și dispusă să aibă încredere în noi. Dar am întâlnit un tip, care ne-a devenit prieten și ghid, dar și subiectul proiectului. Sunt puțini oameni care mai trăiesc în zone rurale și tinerii se știu între ei de la naștere. Noi am început proiectul în 2015 și ne-am întors de câteva ori în fiecare anotimp.

Cum își petrec tinerii din sat timpul liber și cum interacționează cu străini?
În sat, aproape toți tinerii se cunosc și mențin relații apropiate în comparație cu tinerii din oraș. Nu există aproape niciun loc în care să-ți petreci timpul liber în sate, așa că stau împreună la muncile comune sau prin baruri. De cele mai multe ori se discută chestii normale despre jocuri pe calculator sau despre cine place pe cine.

Mulți tineri au acces la tehnologie și asta le permite să fie conștienți de ce se întâmplă în afara vieții rurale. Practic, ascultă muzică rap și pop rusească… destul de proastă. Dar nu par să fie prea mofturoși cu chestia asta.

Acum, la final de interviu, zi-mi: ce te ține pe tine în Transnistria?
În ciuda tuturor dificultăților, simt că asta este casa mea și, oriunde m-aș afla, întotdeauna mă voi simți atras de locurile astea. Și simt că acum e important pentru mine să fiu aici și să corectez schimbările care au loc în republică.

Mai jos vezi mai multe dintre fotografiile trase de Anton în Transnistria.